Suspiciuni de care Monica Macovei nu va scăpa

Nu doar în ultimele zile, altminteri caniculare, eurodeputatul PDL Monica Macovei s-a dezlănţuit, aidoma unei tornade, pe „cazul Adrian Năstase”, pentru care a făcut o adevărată obsesie. Blogul său stă mărturie. Să te culci şi să te scoli cu maxilarele încleştate şi să fii locuit de strategia linşajului moral al lui Adrian Năstase trebuie să fie cumplit. Oricum, marea paradă, reabilitarea ei democratică, a reuşit. Ca eurodeputat, discursul Monicăi Macovei ar trebui să aibă, poate, alte valenţe, mult mai reflexive, dar domnia sa găseşte de cuviinţă să stârnească dezagreabile dileme, prin patos exagerat, exprimându-şi când bănuiala că diagnosticul n-ar fi fost corect, întrucât doctorul Şerban Brădişteanu, ex-senator pesedist, este cercetat pentru corupţie, când să solicite, imperativ, autorităţilor statului român „să pună capăt acestei stări de confuzie (…) în legătură cu situaţia juridică a condamnatului Adrian Năstase şi să aplice legea”. Nici nu se instalase bine Guvernul Victor Ponta şi săgeţile eurodeputatului Monica Macovei, din veghe critică, nu vizau altceva decât cazul Adrian Năstase. Deşi fără nici un fel de abilitare aparte. Omiţând că are doar statutul de om politic, mai exact de eurodeputat. Dezbaterea publică pe cazul Adrian Năstase este încinsă şi, aidoma afacerii Dreyfus din Franţa, de acum mai bine de un secol, care a împărţit societatea franceză în dreyfusarzi şi anti- dreyfusarzi, se va întâmpla şi la noi, după toate aparenţele. Extragem doar un pasaj din mesajul său la congresul de înfiinţare a Partidului Noua Republică, postat pe blogul personal: „Trebuie să fim împreună, va fi o luptă foarte grea la următoarele alegeri, ne vom lupta cu oameni care folosesc hoţia, minciuna, cumpărarea de voturi, promisiuni pe care nici nu au de gând vreodată să le respecte, uneori şi violenţa; cu oameni care fac orice ca să-şi păstreze acest stabiliment transpartinic. De ce? Ca să fure, să se îmbogăţească. Şi, iată, când e vorba să plătească, evită să se ducă la închisoare”. Lăsăm deoparte sfaturile morale, emfatice şi ridicole preluate parcă din teoria celor “O sută de flori” a lui Mao. O sută de flori înmiresmate care pot înflori intelectual, fără ca ierburile veninoase să se amestece între ele. Vorbirea fără regie, ornamente şi emotivităţi inutile, indiferenţa la efectul retoric sunt expresia firească a spiritului civic, dar când vor începe colegii de dreapta ai Monicăi Macovei să facă potecă la instanţe, să te ţii. Fiindcă dacă pesediştii „au furat ca să se îmbogăţească”, ce-au făcut pedeliştii, colegii de partid ai Monicăi Macovei, n-a fost altceva decât „o nouă calitate a muncii”, sancţionată recent, la vot, de alegători. A fost de competenţa Justiţiei, fireşte, să facă legătura între logică şi fapte în dosarul „Trofeul calităţii”. Povestea nu este încheiată. Şi încercarea de sinucidere a lui Adrian Năstase a generat empatie şi comprehensiune într-o tabără, neîncredere şi dispreţ în cealaltă. Încrâncenarea Monicăi Macovei în afacerea Adrian Năstase o vulnerabilizează, bănuind-o şi de ceea ce nu spune. Şi acum un stop-cadru, deloc întâmplător, fiindcă nu toate valorile pe care se întemeiază viaţa sunt argumentabile şi neargumentabile sunt tocmai valorile cardinale: există un personaj feminin în romanul chilianului Roberto Bolano, stins din viaţă în 2003, „Nocturnă în Chile” (Ed. „Curtea Veche”, 2008), Maria Canales, o scriitoare modestă din Santiago, în vila căreia, de la periferia oraşului, se întâlneau, în timpul guvernării generalului Augusto Pinochet, scriitori şi critici literari, la un whisky şi un coniac bun, care petreceau toată noaptea, până la ivirea zorilor şi ridicarea interdicţiilor de circulaţie. Adevărate serate literare. Căsătorită cu un american, James Tompson, care lucra pentru DINA (Direccion de Inteligencia Nacional), Maria Canales se dovedea un amfitrion desăvârşit. După instalarea regimului democratic s-a aflat cu ce se ocupa James Tompson, suspectat de uciderea ministrului de Externe chilian, Orlando Letelier, în 1976, la Washington. Întrebată dacă a ştiut ce se petrecea la subsolul vilei, unde fuseseră ucişi, între alţii, un spaniol, funcţionar UNESCO, şi o dizidentă chiliană, într-o adevărată cameră de tortură, adecvat utilată, Maria Canales a răspuns cam aşa: „Da, părinte”. „Şi nu te căieşti?”. „Ba da, ca toată lumea”. Naratorul simte că rămâne fără aer la o asemenea senină mărturisire. Există o milă a îngerilor şi a lui Dumnezeu. Mila aceasta se dăruieşte mai curând celui care se ocupă de vina proprie decât celor care se ocupă de vina altora. Aceasta este etica vinovăţiei. Restul este Justiţie.