Oganizaţia Reporteri Fără Frontiere (RSF) plasează, în clasamanetul general pentru acest an, România pe locul 44, din 180 de ţări, privind libertatea de exprimare, reproşându-i-se „politizarea excesivă”, „finanţarea ilicită”, „aservirea agendei editoriale patronatului” şi infiltrarea redacţiilor cu „agenţi acoperiţi”. Sigur că toate aceste reproşuri pot fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, contestate sau acceptate cu indiferenţă. Şi asta pentru că media, îndeosebi presa scrisă, înainte de toate, supravieţuieşte cu mare dificultate. Şi este extrem de heteroclită. În bună măsură necircumscrisă niciunuia dintre reproşurile enunţate. Clasamentul – ediţia 2018 – privind libertatea presei în lume, întocmit de ONG-ul „RSF” denunţă un „climat vătămător”, care atinge chiar ţări din vârfurile ierarhiei. Un clasament în care Norvegia şi Coreea de Nord conservă primul şi ultimul loc. Ca orice clasament, cu gradul său de relativitate, cel pe anul în curs se constituie într-un barometru, de care trebuie ţinut seama şi evaluarea secretarului general al RSF, Christophe Deloire, că „liderii politici care detestă jurnaliştii poartă o grea răspundere”, este absolut corectă. De asemenea, tot el spune, pe bună dreptate: „A contesta, astăzi, legitimitatea jurnalismului înseamnă că ne jucăm cu un foc politic extrem de periculos. Intensificarea urii faţă de jurnalişti este una din cele mai mari ameninţări pentru democraţie”. Au apărut provocări noi, din partea partidelor populiste, care proferează o retorică anti-media. RSF menţionează şi recentele asasinate a doi jurnalişti de investigaţie în Slovacia şi Malta. Deloc surpinzător, Organizaţia „Reporteri fără Frontiere” nu îi trece cu vederea o declaraţie belicoasă, ca atâtea altele, lui Donald Trump, care nu a ezitat să califice media „duşman al poporului”, la câteva luni de la alegerea sa, şi plasează SUA pe locul… 45, după România (locul 44) şi Burkina Faso, ceea ce pare totuşi exagerat. Fiindcă nu libertatea de exprimare este îngrădită în SUA. Dar în fine. Tabloul european arată, în linii mari arată astfel: Suedia – 2, Olanda – 3, Finalnda – 4, Belgia – 7, Danemarca – 9, Austria – 11, Portugalia – 14, Germania – 15, Spania – 31, Franţa – 33, Cehia – 34, Regatul Unit – 40, Italia – 46, Polonia – 54, Albania -75, Ungaria – 73, Croaţia – 69, Rusia – 148, Turcia – 157. Viktor Orban, premierul ungar, recent reales, este criticat pentru faptul că acuză media independentă de discreditarea ţării în afara ei. Premierul maghiar nu este un far al democraţiei europene. Dimpotrivă. Nu puţini îl consideră un paria la nivelul UE. Dar prin „translare”, Reporterii fără Frontiere acuză „un proiect de lege al liderului PSD, preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, care urmăreşte să sancţioneze orice persoană ale cărei afirmaţii ar denigra România în străinătate, şi care prevede reintroducerea calomniei în Codul Penal”, existând temeri privind revenirea la cenzura politică în mass-media. Bun. Proiectul de lege respectiv nu îi aparţine lui Liviu Dragnea, altminteri deloc un răsfăţat al presei. Dimpotrivă. De altfel, puterea actuală nu beneficiază, decât cu unele excepţii, de alintarea în presă. De atâta critică excesivă a ajuns chiar imună. Lucrurile pot avea însă şi o altă abordare. Fiindcă ştim de unde s-a plecat. Articolul 54 din Constituţie are doar câteva cuvinte: „Fidelitatea faţă de ţară este sacră”. Şi în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Undeva ne încurcăm în logică. Dar nu asta e nenorocirea. În 1961, cu ocazia discursului inaugural ce marca debutul mandatului său la Casa Albă, John F. Kennedy, într-un discurs considerat de excepţie, care a reverberat multă vreme în spaţiul public, spunea: „nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ţară”. Citatul respectiv, de altfel o permanentă invitaţie, la introspecţie asupra rolului fiecăruia dintre noi în societate, ne-a plăcut, fiindcă l-am reiterat multă vreme. Astăzi nu ne mai place. Sau nu ne mai convine. Unora dintre noi. Ostilitatea liderilor politici faţă de media nu este doar apanajul ţărilor autoritate –Turcia sau Egipt – unde în cadrul mediaphobiei acuzaţiile de terorism contra jurnaliştilor şi arestarea arbitrară nu mai constituie o surpriză. Tot mai mulţi şefi de state democrative văd în presă, nu un fundament esenţial al democraţiei, ci un adversar faţă de care afişează o deschisă aversiune.
