Silviu Purcărete şi Lumea ca Teatru

0
163

purcareteCa în faţa unei terţine danteşti, a unui vers leopardian („Ce faci tu, lună, în cer?…”:, ca să nu mai vorbesc de vreun sonet al lui Shakespeare, dinaintea unui spectacol al lui Purcărete te refugiezi, răpus de admiraţia căreia uimirea îi refuză orice explicaţie, într-o tăcere un pic stranie, un pic iscoditoare. Iar când vine vorba de Shakespeare, fugi disperat spre text şi, cu nedumerirea pe umeri, simţi că ar trebui să revii în sală, pentru o re-lectură.

A spune că regizorul acesta bântuit de stihiile Istoriei cărora englezul dintr-o familie „respectabilă“ (spun biografii) – care-a făcut din târguşorul Stradford-on-Avon Centrul lumii literare şi nu numai – i-a devenit meşter, ghid, gâde, dar şi avocat, martor şi, în latura cea mai promiţătoare, scribologică, adică, chiar Dumnezeu, este un mare regizor e o simplă redundanţă. Purcărete con-creează, la pariu cu iluştrii autori pe care-i scoate din bibliotecă în lume: scena rămâne doar un pretext şi un pre-text (la Textul Lumii), iar spectacolul o invitaţie la iscodirea de sine. Pur act de hermeneutică: un pact (secret) cu Autorul, un pact (deschis) cu Spectatorul. O provocare. Care începe cu o surpriză şi se încheie cu o perplexitate.

Ce să scrii, atunci? Sau, cu o întrebare mai hâtră, ce-ar mai fi de spus?

Purcărete îţi propune un spectacol – m pe baza unei lecturi a lui şi a viziunilor sale somniace – cu gestul cu care un podgorean, în dispreţul cârciumarului din folclorul degradat, îţi serveşte vinul său ieşit din iscusinţă şi din iubire: îl deguşti şi, eventual, intri în beţie cu promisiunea regăsirii de Tine, la capătul labirintului lui Minos, sedus de nălucirile Paradisului şi, deopotrivă, ale Infernului, ambele filtrate, prin decantări poetice, printr-o sită purgatorială.

Nu-i, deci, de mirare că pentru artistul nostru, imagist şi vizionar, textul de pornire devine un fel de angajament ludic, nu oricum însă, cum se întâmplă cu mulţi dintre regizorii, de ieri şi de azi, înrobiţi experimentalismului gratuit şi, de aici, prilej de „sfârtecare“ a operei prime , cu rezultatul unei trădări a sensului adânc şi suveran, ci în felul unui diluviu semantic, prin descindere în sub-textualitatea conservată la răcoarea lecturii şi, mai ales, a re-lecturii în căutarea Sensului, nu pierdut, ci disimulat; uzat adică în malaxorul social, ca şi de proasta noastră situare faţă de text.

Nici vorbă, cum sugera un critic, de vreun pat procustian în care regizorul şi-ar vârî, voluntar şi sardonic, interpreţii: lor, Purcărete le lasă atâta libertate câtă le îngăduie Lectura pe care el le-o propune, prin cvasi-totalitatea tehnico-regizorală a reprezentaţiei. E aceeaşi libertate la care ne obligă identificarea, în actul re-lecturii, între sensul (acel Moi lacanian autentic aţipit în adâncul fiecăruia din noi) şi Sensul diseminat de Autor (de Shakespeare  şi companionii săi de prin veacuri) în textura operei sale.

Cu anticii elini, cu Goethe („Faustul” său sibian a intrat în competiţie cu provocările wilsoniene, cu Cehov, ca şi cu Beckett, dar mai ales cu Shakespeare, Silviu Purcărete a reuşit, printre alte performanţe ale sale strict teatrologice, şi pe cea care survine rar în istoria în-scenării regizorale: a modificat sensibil chiar natura percepţiei teatrului din perspectiva spectatorului, coparticipant activ în distribuţia reprezentării sub edictul geniului stanfordian al lumii ca teatru.