Rusia a anexat Crimeea cu o remarcabilă uşurinţă, practic fără a trage un foc de armă, în cursul unei operaţii militare care n-a durat decât câteva zile. Ascultând discursul lui Vladimir Putin, la 18 martie a.c., în parlamentul rus, s-a putut înţelege dorinţa Kremlinului la o revanşă, după frustrări acumulate prin ceea ce s-a întâmplat în 1991. Adică multiplele decepţii. La 18 martie a.c., Putin a reamintit o serie de dezacorduri ale Moscovei cu Occidentul: Kosovo, extinderea spre est a NATO, Irak, scutul antirachetă, intervenţia în Libia, etc. La 9 februarie 1990, James Backer, secretarul american de stat (din vremea lui George Bush), l-a asigurat pe reformatorul Mihail Gorbaciov, în Sala Ecaterina a II – a, loc istoric al Kremlinului, că alianţa occidentală nu se va extinde spre est, dacă Moscova acceptă ca Germania reunită să intre în NATO. La 10 februarie, Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, promitea omologului său rus, Eduard Şevardnadze, printr-o notă confidenţială a guvernului german: „Noi suntem conştienţi că apartenenţa unei Germanii reunite la NATO generează chestiuni complexe, dar un lucru este sigur pentru noi: NATO nu se va extinde spre est”. În 2008, la summitul NATO de la Bucureşti, Angela Merkel a apăsat în ultimul moment pedala de frână, la ideea ca Georgia şi Ucraina să fie invitate să adere, după ce fusese pusă în gardă de Vladimir Putin. „Apariţia unui puternic bloc militar la frontierele noastre va fi considerată în Rusia o ameninţare directă pentru securitatea noastră”. Ucraina a fost, de asemenea, sursa unor mari decepţii. După obţinerea independenţei, rareori s-a comportat faţă de Rusia ca un aliat docil. Comunitatea Statelor Independente (CSI), creată în decembrie 1991, era pentru Moscova un sistem de integrare în spaţiul post-sovietic, iar pentru Kiev un instrument de divorţ civilizat între state care aparţinuseră URSS. Obiectivul Kievului nu era integrarea în est, ci „reîntoarcerea” la Europa, de care fusese „artificial separată”. Adeziunea sa la proiectul rusesc de integrare i-a putut da o legitimitate. Deşi în multe dosare importante liderii ucraineni s-au desolidarizat de Kremlin. Şi de dorinţa integrării în Alianţa Nord-Atlantică – umilinţă teribilă – am amintit. La 18 martie, Vladimir Putin a adoptat postura unei ruperi cu trecutul şi cu vremea când Rusia „era incapabilă să-şi protejeze interesele”. El a pus în discuţie moştenirea sovietică: decizia lui Hruşciov de cedare a Crimeei către Ucraina, în 1957, „printr-o violare a normelor constituţionale aflate în vigoare”. El a mai criticat „promisiunile” CSI, toate rămase vide. Evident, s-a făcut trimitere şi la drepturile populaţiei ruse şi rusofone din străinătate, încât Rusia „nu putea abandona Crimeea rusofonă”, o aspiraţie pe care a comparat-o cu cea a germanilor în timpul reunificării. A mai reamintit că minoritatea rusă este în continuare puternică numeric în regiunile orientale ale Ucrainei, în nordul Kazahstanului limitrof Federaţiei Ruse, în Estonia, Letonia, etc. Care sunt următoarele obiective ale lui Putin? Pe termen imediat, greu de spus. Riposta europeană şi americană ar putea deveni multidimensională. Economia rusă este vulnerabilă la impactul sancţiunilor şi e discutabil faptul dacă susţinerea politică actuală a lui Putin, prin reataşarea Crimeei la Rusia, va prevala în faţa îngrijorării de deteriorare a relaţiilor cu Occidentul şi posibile sancţiuni economice. Riposta nu se limitează la sancţiuni. Obiectivul prioritar şi imediat al UE este ajutorarea Ucrainei în pregătirea alegerilor din 25 mai, etapă esenţială în procesul de tranziţie. Doar o Ucraină stabilizată, democratică şi reformată cu susţinerea Europei, o Ucraină model pentru alte state din spaţiul post-sovietic, ar putea constitui un formidabil răspuns la lovitura de forţă a lui Putin. Deocamdată însă, Kievul se confruntă cu o criză care coincide cu summitul de la Haga al marilor puteri. Ieri, ministrul Apărării din Ucraina, Igor Teniuh, şi-a prezentat demisia, fiind înlocuit de generalul Mihailo Koval, iar Iulia Timoşenko a estimat că este ascultată de FSB, după publicarea pe Internet a unei înregistrări cu caracter violent antirus. Au mai demisionat Serghei Kuniţîn, luptător în Afganistan, reprezentantul preşedindetului ucrainean în Crimeea. Criticat de Vitali Kliciko, preşedintele ad interim Oleksandr Turcinov a fost pus să-şi redacteze propria demisie, respinsă apoi.
