Nu oratoria salvează România

Domnul Cristian Tudor Popescu, jurnalist de referinţă, o vreme chiar captivant, în peisajul presei româneşti, aşa cum se prezintă ea, se arată sedus, sper ca termenul să fie potrivit, de declaraţiile făcute luni de prim-vicepreşedintele PNL, Klaus Iohannis, precizând: „Să-l aud pe domnul Iohannis a fost o binefacere”. Nu-l contrazicem pe Cristian Tudor Popescu, bănuit a şti să evalueze corect un discurs politic, dar problema noastră nu este, momentan, cum vorbeşte Klaus Iohannis – cu minimum de adjective, fără epitete, fără exprimări colorate –, ci cum acţionează. Cu alte cuvinte, am fi avut nevoie de sagacitatea şi nu de retorica acestuia. Luni seara, de pildă, am urmărit discursul de o oră al premierului Matteo Renzi în Senatul Italiei şi pot depune mărturie că a fost un recital pe alocuri, întâmpinat cu ropote de aplauze şi comentat favorabil de nu puţini analişti politici din Peninsulă. Cei mai calici s-au arătat prietenii săi de la „La Repubblica”. Cu ce înţelepciune „tipic nemţească” a venit Klaus Iohannis în toată nebunia asta care dinamitează Uniunea Social Liberală? Cu încăpăţânarea dâmboviţeană, calată pe portaltoiul de rigoare germană, de a nu renunţa, fie şi pentru o vreme, la irelevanta demnitate de vicepremier. Să fim scuzaţi, dar Klaus Iohannis şi-a asumat riscul de a fi perceput ca un ayatollah iritat sau ca un taliban parţial temperat. Apoi, tocmai pentru că este bănuit a fi „altceva” decât restul, şi nu uităm că a făcut Sibiul capitală culturală europeană, putea induce în negocierile „cu tabăra USD” obligaţia tăcerii până la deznodământul final, aşa cum, de pildă, s-a întâmplat în timpul prelungitelor discuţii ale SPD cu CDU/CSU pentru formarea actualului guvern al Angelei Merkel. Ca să ne prizăm şi noi la lumea civilizată, unde o coaliţie dreapta-stânga sau invers nu e deloc exotică. Este posibil ca actualul premier Victor Ponta, mai de grabă Cabinetul său, să rămână în pierdere, nu doar de imagine, de asta poate fi sigur, dar şi de „calitate”, prin necooptarea lui Iohannis inclusiv pe postul de vicepremier, fiindcă era altceva decât Gabriel Oprea şi nu dădea deloc rău la Bundestagul german. Dar asta este o supoziţie. Mai de grabă altceva ne-a transmis, în puţine cuvinte, fără să dorească poate, primarul Sibiului: un plus de îndârjire, de inflexibilitate, de dorinţă de a se alege praful de USL. O construcţie politică, am mai spus, care fusese votată cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Asta era forma de respect pentru votul popular. Că, de fapt, în spatele întregii tevaturi, adusă impudic în spaţiul public, stau alte strategii de culise, legate de desemnarea candidaţilor la funcţia de preşedinte, în perspectiva alegerilor din toamnă, nu ne îndoim. Numai că s-ar putea ca electoratul – poporul – să fie sătul şi de retorica aleasă, deloc mecanică, chiar proaspătă, şi de clişeele obosite, fie ele cântec de privighetoare, indiferent cine le practică. Fără sau cu zâmbet.