Viena în trei prieteni

Îmi este peste mână să scriu despre întâmplări literare sau culturale al căror subiect sunt, dar mă tem că va trebui s-o fac de data asta, în absenţa unui observator independent. Riscând să par subiectiv, voi încerca să prezint în câteva tuşe personale felul în care s-a desfăşurat lectura poetică din data de 22 ianuarie de la rezidenţa literară unde mă aflu, „qurtier21”, Viena.

Inspiring poets

Timp de mai multe săptămâni am pregătit tripla lectură poetică desfăşurată la „quartier21”, alături de poeţii Hanane Aad (Beirut) şi Peter Waugh (născut la Londra), şi nu mi-am închipuit vreodată că va trebui să depun un asemenea efort în a concretiza ceea ce credeam că va fi o simplă seară de poezie. Poeţii români – n-o spun cu reproş, e doar o constatare – nu ţin să facă un act artistic în sine din lectura poemelor lor şi nu consideră că trebuie creat un scenariu în sine doar pentru a citi câteva poeme. Este şi cazul meu, mă grăbesc să o spun. Pot fi foarte greu convins că a citi poezie în public este un spectacol în sine, într-o lume a show-urilor multiple cum e cea în care trăim. Resimt vanitatea apariţiei zgomotoase cumva ca pe un efect extrapoetic, menit mai degrabă să placă publicului care trebuie „vrăjit” prin procedee ce nu ţin de domeniul poeziei. Nu contest că unii dintre poeţi sunt oameni-spectacol ei înşişi, dar nu cred în poetul care „electrizează” mulţimile. Acest rol de „fante de gagiu” trebuie lăsat lui Elvis Presley sau Michael Jackson, iar dacă Adrian Păunescu, la noi, Allen Ginsberg, în SUA, sau Evgheni Evtuşenko, la ruşi, l-au practicat pe stadioane e treaba lor. Poezia este „muzică de cameră”, o mantră care împarte cu gluma şi cu zvonul, după spusa lui Hans Magnus Enzensberger, capacitatea de a fi pe buzele tuturor şi ar trebui, după modesta mea opinie, să fie predată în ore speciale în şcoli. Un film precum „Cercul poeţilor dispăruţi”, cu marele Robin Williams, e un exemplu admirabil. Sunt mai degrabă de partea lui Tudor Vianu, atunci când criticul român afirma că a recita poeme, de maniera tiradei, este un nonsens: poezia trebuie citită în şoaptă, cel mult, în initimitate. Lucrurile bune sunt discrete. Însă situaţia pare să se fi schimbat întrucâtva astăzi, în epoca inter şi transdiciplinarităţii: până şi „regina” (devenită cenuşăreasă între timp) are nevoie de prieteni pentru a putea ieşi în lume. Muzica este unul dintre ei, dar alţii ar spune că şi cafeaua! Mai recent, cafegiii de la „Julius Meinl” („inspiring poets since 1862” este deviza lor) au ridicat platforma „Poetry Café”, unde eşti informat din timp asupra celor mai bune spectacole de poezie şi muzică din lume: cafeaua, ca aromă a poeziei sau poezia cafelei, de ce nu?

A fost nevoie de repetate întâlniri, acasă la cei doi poeţi sau în studioul meu de lucru, pentru a dezbate formatul acestei întâlniri şi pentru a găsi un punct comun de abordare. Peter Waugh s-a dovedit a fi foarte minuţios, tipicar după gustul nostru latin, şi a pus la punct un program strict nemţesc (evident, nu l-am respectat la centimă, dar a ieşit). Nu în ultimul rând, a fost nevoie de deplasări la Institutul Cultural Român din Viena, pentru a afla dacă instituţia poate oferi egida sa. Au acceptat imediat şi le mulţumesc încă o dată Irinei Cornişteanu şi Mihaelei Ciobanu, care şi-au asumat acest proiect şi l-au trecut în calendarul activităţilor pe anul 2015, după cum le mulţumesc pentru sprijin şi Elisabethei Hajek, coordonatoarea rezidenţei, şi doamnelor Hannah Schwegler şi Esther Brandl, care m-au ajutat cu tot ce le-am rugat.

Eminescu la quartier21

După mai multe discuţii cu cei doi poeţi care locuiesc de ani buni la Viena, am ajuns la concluzia că am putea prezenta celor de aici un „turneu poetic multicultural şi multilingvistic” (scuze, expresia nu îmi aparţine!), de la Craiova la Beirut (unde este născută Hanane Aad), Londra (Peter Waugh) şi înapoi la Viena. S-a găsit în cele din urmă acest titlu: „Ecuaţii poetice”, deşi matematica este pentru mine o stea la fel de îndepărtată precum Sirius – unde, se ştie, „câinii sunt shakespearieni” (Delmore Schwartz). În cadrul acestei ecuaţii, aidoma unor elevi modeşti, dar conştiincioşi, adunam C(raiova)+B(eirut)+L(ondra) şi rezultatul era V(iena) la puterea a treia. Mere cu pere şi să dea poezie? Am încercat acest „altoi” şi nu a fost rău. S-au citit poezii în română, germană, arabă şi engleză, acompaniaţi de Sandro Miori, un muzician complet care ne-a susținut cu instrumentele sale favorite: saxofon, flaut și muzicuță. Sandro Miori este el însuși de origine italiană, așa că melting pot-ul cultural a fost asigurat cu brio, într-un oraș unde multiculturalismul pare să fie ceva obișnuit. Trebuie neapărat să spun că am deschis seara de muzică şi poezie cu un poem de Mihai Eminescu, „Sonet” (Afară-i toamnă…), pe care l-am citit, în trei, în română, franceză şi germană – ultima variantă în traducerea lui Lucian Blaga. A fost un modest omagiu pe care l-am adus poetului la 165 de ani de la naşterea sa, mereu mai tânăr odată cu trecerea vremii.

Peter Waugh, adept a ceea ce se numește sound-poetry, unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi europeni în acest sens, a fost invitatul meu la „Scriitori la Tradem”, pe 24 ianuarie 2013, şi a uimit publicul prin modul de a-și interpreta poemele, ajutat de diferite instrumente muzicale. Peter mai fusese în România (Bucureşti, Brăila şi Satu Mare, cred), dar avea să revină la Craiova de mai multe ori, ultima dată la Festivalul Internaţional de Sound&Slam Poetry, din octombrie 2014. Pe Hanane Aad o publicasem cu o pagină de poeme în revista „Mozaicul”, iar poeta din Beirut călătorise în România, la festivalurile literare de la Curtea de Argeş sau, recent, de la Târgu Jiu şi Craiova, împreună cu Peter Waugh. De altfel, e instructiv, poate, să vă spun că Peter şi Hanane s-au cunoscut la Curtea de Argeş. A fost ceea ce se cheamă coup de foudre în România şi ei ţin mereu să-şi reamintească asta – România e ţara unde s-au văzut prima oară şi-i poartă amintiri frumoase. Eu însumi am fost invitatul lui Peter Waugh la cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Internațional de Poezie „Depărtările Dunării”, care se desfăşoară începând cu 2009 la Hoflein an der Donau, lângă Viena. Atunci, în 2013, am văzut pentru prima oară Viena, pe fugă, ce-i drept, iar la revenirea în oraş îmi aminteam, uneori prin bruşte glisări ale memoriei vizuale, anumite locuri pe unde trecusem fără să ştiu că voi reveni cândva pentru două luni şi voi recunoaşte, lent, vechile urme al trecerii pe aici. Să treci seara pe lângă statuia lui Goethe de lângă Burggarten şi să te întrebi mirat unde ai mai văzut asta…

Viena artiştilor

Aşadar, iată mai multe motive pentru care am imaginat şi înfăptuit această seară literară, sub semnul afinităţilor elective bazate pe poezie şi prietenie. Au fost circa 50 de persoane, străini, dar şi români, un public curios, care a aplaudat în special poemele de efect scontat ale lui Peter Waugh, dar şi feeling-ul lui Sandro Miori. Din Bratislava a sosit prietenul meu, poetul Attila F. Balasz, născut în Ardeal, autor al unor cărţi remarcabile de proză şi poezie, alături de poetul maghiar Markus Barbarossa Janos, stabilit de 30 de ani în Viena. M-au susţinut inclusiv noii mei colegi şi prieteni de aici, neamţul Maurice de Martin, artist polivalent (a studiat doi ani la Cluj, a cântat cu Mircea Tiberian, vorbeşte româneşte), Martin Chramosta (elveţian, pe care îl întrebăm mereu în glumă „Martin, ce se întâmplă cu francul la voi”?), Peter Winkels (Germania), Guy Wouete (Camerun). Nu în ultimul rând, poetul austriac Bernhard Widder, tradus în România, cunoscător al poeziei lui Gellu Naum şi Marin Sorescu, îndrăgostit de Deltă, recent sosit din Iran, de unde ne-a povestit lucruri impresionante.

Vinul „Liliac” a fost bun, cel puţin aşa mi s-a spus: o răceală puternică m-a împiedicat să-l gust. Nu le poţi avea pe toate deodată, nici măcar în capitala austriacă, dar sentimentul unei prietenii care se susţine pe fragila putere a poeziei este unul singular. Viena mea este Viena poeţilor şi a artiştilor aflaţi în căutarea propriului sine.

NICOLAE COANDE

(corespondență din Viena)