S-a dus DIEGO MARADONA şi parcă a murit FOTBALUL!

0
173

Ne-a surprins cum rezistase până la 60 de ani, la câte excese a făcut în viaţă, iar acum, când nu mai e, pare incredibil că s-a dus. Parcă ne mai aşteptam să fie salvat încă o dată, nu putem accepta anunţul sec, crunt al decesului. S-a stins DIEGO şi parcă a murit FOTBALUL. Intrat în comă fără spectatori pe arene, acum, fără MARADONA, sportul-rege a intrat în colaps. Nu mai avea miros şi gust fără fani, acum a dispărut. Ne va fi greu să-l regăsim şi, oricum, nu va mai fi nimic la fel fără EL. Sunt decenii de când s-a retras, de când ne hrănim numai cu imaginile de poveste ale carierei sale zbuciumate, spectaculoase şi dramatice, mai fascinante decât orice scenariu de film. Şi totuşi, când apărea, în uralele fanilor de oriunde, în bliţurile aparatelor foto şi luminile camerei, cu zâmbetul său teribil şi privirea pătrunzătoare, chiar şi în situaţii care nu-i făceau cinste, ştiam că fotbalul e încă viu, că e încă acolo, că e palpabil.

N-a fost cel mai mare, cel mai frumos, cel mai talentat sau adulat, EL A FOST ÎNSUŞI FOTBALUL! Dacă iubeşti acest sport, atunci cu siguranţă simţi că ţi-a dispărut cineva drag, cineva din familie, cineva ale cărui metehne le acceptai şi chiar le îndrăgeai, ca pe ale unui copil răsfăţat. Orice năzbâtie ar fi făcut, îl iubeai şi mai mult, parcă orice ar fi făcut (şi el chiar le-a făcut pe toate), nu aveai cum să-l scoţi din suflet. Şi nu, nu-l poţi compara cu altcineva, indiferent că unii se jucau, punându-l în balanţă cu Pele.

Am ţinut cu orice echipă a avut imensa onoare să-l aibă, îndeosebi Napoli şi Argentina, dar probabil aş fi ţinut chiar şi cu Dinamo dacă ar fi ajuns acolo, dintr-o nefericită întâmplare. Am învăţat ce înseamnă fotbalul urmărindu-l la Mondialul din Mexic. ABC-ul a fost el. Şi până la urmă am constatat că el este şi Alfa şi Omega în fotbal. Se vorbea în șoaptă la noi despre Butoiașul Atomic, de parcă nici el nu avea voie să fie mai lăudat ca Nicolae Ceaușescu. Cârlionțatul îți era expus ca un făcător de minuni, acolo, departe. Cele două scudetto cu Napoli le-am savurat intens, în ciuda celor care erau deja vrăjiți de marele Milan, cu olandezii săi fantastici. Ultimul act din Cupa UEFA, dubla cu Stuttgart, a prilejuit sărbătoare în familie şi pe stradă. După finala pierdută de Argentina în faţa Germaniei în 90, mexicanul Codesal Mendez a avut parte de blesteme din cauza penalty-ului cu care i-a încoronat pe nemţi. În cartier, puteai să-ţi alegi ce echipă vrei la miuţă, dar ca jucător nu existau alte preferinţe: toţi voiam să fim Maradona. El nu era destinat unei echipe anume, el reprezenta fotbalul în sine, era dintr-o altă dimensiune.

Dieguito a făcut istorie la Napoli, fiindcă trebuia să joace acolo unde fotbalul este pus mai presus ca orice, la fel ca în Argentina sa. A fost omul cu picioare magice, dar şi când a marcat cu mâna a fost sublim. Şase decenii a fost printre noi şi ne-a făcut să-l iubim şi să iubim fotbalul. Nu l-a omorât pandemia, a sfidat covidul, într-o ultimă aroganţă, a făcut stop cardiorespirator, el, care parcă a inventat stopul pe teren, el, pe care mingea îl adora. Se alinta la atingerea sa feerică, nu era doar docilă, pur şi simplu făcea parte din el.