Nu-mi mai amintesc cu exactitate când am citit întâia oară versuri ale lui Ştefan Petică; să fi fost prin tulburaţii ani de lecturi accidentate ai acelui dezgheţ cultural când, prezent la întrunirile restrânse cu criticul şi istoricul literar Al. Piru, proaspătul nostru decan de Filologie craioveană, începusem să-i consult, mai mult ori mai puţin „detectivistic”, flerul estetic dincolo de patronatul călinescian deschis asumat? Tot ce se poate.
Cert e că identificarea absolutei surprize a lirismului cu totul atipic în contextul biografic al autorului avea să mi se confirme abia după lectura paginilor sale răzleţe de critică, sociologie şi jurnalism cultural. Mult mai târziu, în alte contexte evaluatoare, aveam să descopăr în scrierile acestui nefericit literat – în sensul cel mai propriu al termenului – un autor şi o operă, cu destinele lor simbiotice, a căror reverberaţie în cultura noastră ar fi meritat o altă măsură şi o altă influenţă.
Eminescian, în sensul strict în care s-a decantat acest fenomen în literatura – şi chiar în cultura autohtonă -, Petică n-a fost: neîndoielnic, sub zodia destinului, pecetluit de un morb al ingratitudinii, el rămâne, poate, cel mai aproape de genialul nostru poet; şi îmi par nu doar deplin justificate, ci chiar utile şi disociative, într-o ordine a istoriei literare, alegaţiile lui Mihai Zamfir, mai ales în privinţa unei sete (oarbe, suferinde) de cunoaştere într-o periclitantă asincronie cu vârsta şi cu vicisitudinile existenţiale curente.
Două îmi par argumentele la îndemână: întâi de toate, în cele câteva referinţe pe care le avansează, autorul Fecioarei în alb era nu doar plenar conştient de geniul eminescian, ci un edificat, quasi-profetic sociologic vorbind, evaluator al geniului eminescian; el nu se înscrie în rândul adulatorilor circumstanţiali, livraţi vlahuhuţescian unei adoraţii ce prinsese izul unei mode; e un cititor atent, clarvăzător, motivat lăuntric, iar creditările maioresciene la care apelează, în mai multe rânduri, nu sunt lipsite de un insinuant gust disociativ, astfel încât dacă timpul, al destinului, i-ar fi fost mai îngăduitor, n-am fi fost, probabil, lipsiţi de situări valorizante ale marelui său înaintaş cu mult înaintea eminescologiei oarecum târzii.
Teoretician, atât cât se încumetă şi cât rămâne, Petică este „notarul”, fără migala disipatoare a lui Iorga de mai târziu, dar exact în spiritul demersului, unei epoci pe care o circumscrie, la măsura lui Maiorescu, între 1870 şi 1890: o primă vârstă, aşadar, a ceea ce s-a numit, sub semnul unei aproximări necesare, poezia românească modernă, chiar dacă atributul se cuvine aici circumstanţiat istoric-literar.
E straniu cum despre Ştefan Petică scriindu-se relativ mult şi fără reticenţele obişnuite în multe alte cazuri în care au intervenit acte de restituire cu atenţia, meritată şi egal distribuită prin decenii, cum totuşi nu s-a înfăptuit uni impact mai mare şi, de ce nu, mai răsunător în postumitatea sa literară.
E drept, Macedonski l-a preţuit, deşi probabil doar la un prim nivel aperceptiv, Bacovia şi l-a recunoscut ca precursor, Călinescu i-a conferit titlul – important, măgulitor şi nelipsit de un oarecare risc – de întâiul poet simbolist declarat, alţi cercetători, mai recenţi, uitata Lidia Bote, Al. Piru, Mihai Zamfir etc. – nu şi-au economisit palierele estimative, şi cu toate acestea, autorul Femeii în alb şi al piesei Solii păcii n-a trecut, din nefericire, pragul incidental al unei personalităţi situate sub pavăza nefericită şi nemeritată a unui hazard.
A rămas – aşa cum îndreptăţit sugerează Mihai Zamfir – o pierdere, un fel de lacună a unei literaturi, a noastre, în a cărei organicitate, dacă ar fi fost, la timp şi norocos, inserat, i-ar fi conferit, cu siguranţă, un plus de continuitate robustă pe linia novatoare pe care a păşit, în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Un posibil traseu ar fi putut fi, în conjuncturi cât de cât normale, cel al unui F. Aderca, transplantat, tot din Moldova, la Craiova unde avea să-şi publice în doar doi ani, 1910 şi în1912, nu mai puţin de patru plachete de versuri, rămase fără niciun ecou, dar, tocmai de aceea, reconsiderându-se, peste un deceniu, într-un Bucureşti cultural pregătit, subsumativ, şi de Ştefan Petică, ca un actant al vieţii literare.
Opera sa rămâne încă, în ciuda unei exegeze relativ întinse şi inegal distribuite prin vreme şi vremuri, un pretext şi un prilej de continuă meditaţie şi reflecţie: puţinătatea vieţii pământene a creatorului ei, deşi cu o biografie incitantă romanesc, în spiritul unei singularităţii în care suflul creativ devoră schismele unui decadentism trăit până la capăt, nu-l refuză ca etalon al unei perioade literare româneşti spuzind de anacronisme stinghere.
