Europa, în ajunul unei aniversări

0
90

60aniNu ştim prea multe detalii despre reuniunea aniversară a celor şaizeci de ani care au trecut de la parafarea, la Roma, în 25 martie 1957 a primului Tratat ce-avea să deschidă drumul,  anevoios, sinuos şi nelipsit de momente riscante, cu care de altfel se confruntă şi în prezent, al Europei Unite. Nu ştiu nici dacă, în capitala cândva imperială depăşind hotarele bătrânului continent, vor fi prezenţi toţi cei 27 de şefi de state şi de guverne (cu referire la Marea Britanie, îndeosebi, deja angajată pe calea abandonării Uniunii), însă nu aceasta e unica incertitudine a acestei întâlniri pe care mulţi s-au grăbit s-o califice ca fiind una de răscruce. Mai ales în contextul noilor iniţiative, declanşate de Junker mai întâi şi resetate de cei patru „muşchetari” adepţi ai unei schimbări de viteză, reprezentând, cu excepţia Spaniei, pe atunci franchistă, statele fondatoare ale structurii de mai târziu.

Cu siguranţă, ca în oricare astfel de întâlniri, spiritul protocolar şi diplomatic va triumfa, lăsând într-o suspensie probabil şi nedeclarată ca atare disputele cu care se confruntă, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi notă a „politicii corecte”, s-a evitat, printr-un oficiu de temperanţă, posibilul conflict cu unele dintre ţările estice, îndeosebi cu cele din grupul „Visegrad”. Nu şi cu noi, fireşte, căci nu era cazul, cuminţei ai pământului cum suntem şi de care ne înstrăinăm pe zi ce trece, sub spectrul dizgraţios ale unei slugărnicii ancestrale.

Prin urmare, dacă mâine, la Roma, nu se va discuta – decât probabil într-o surdină prin ea însăşi îngrijorătoare – despre disocieri de viteze şi, deci, despre o restructurare cu nuclee mai tari ori mai mărginaşe, precaritatea UE, reală şi plină de necunoscute, va rămâne în stand by.

Iarăşi, nu ştiu ce poziţie – şi mai ales dacă va avea vreuna – va adopta şi va profera preşedintele României (ori doar al unei părţi al ei !?), dar mai mult ca sigur că, fie că va citi, didacticeşte, vreun discurs pregătit, fie se va mulţumi cu câteva fraze protocolare, ne va informa, la final, laconic, cum îl ştim, că totul e în regulă şi că Uniunea va merge înainte cu toate vitezele imaginabile.

Asta ca să nu supere pe nimeni, chiar dacă, aşa cum subliniam şi cum ştim cu toţii, starea actuală a Uniunii Europene se află la răscruce cu adevărat istorică. O confirma alaltăieri, într-un discurs ţinut în faţa Parlamentului de la Roma (aşa cum ar fi fost normal să procedeze şi Johannis), preşedintele ţării gazde a importantului summit, fie el şi aniversat.

Sergio Mattarella, căci de el e vorba, a vorbit, pe larg despre UE reparcurgându-i premisele cu rădăcini în propria sa ţară datorate unor vizionari, continuând cu momentul inaugural de acum şaizeci de ani accentuând un lucru rareori relevat la dimensiunea sa reală: „Părinţii Europei, a spus el, cei ne-au oferit Tratatul, cu consensul democratic al ţărilor lor, nu erau nişte vizionari, ci mai curând oameni politici conştienţi de sfidări şi de riscuri capabili să le înfrunte. Ceea ce i-a împins la început a fost o condiţie internaţională de o puternică instabilitate, caracterizată de o competiţie bipolară pe toate fronturile…”

El reamintea actul de divizare a continentului, tăiat la mijloc, prin demarcaţia de la Berlin, apoi mişcările de independenţe anticoloniale din Algeria şi din Maroc, invadarea Ungariei, în 1956, criza  Canalului de la Suez. O situaţie de o fragilitate apăsată ce impunea exigenţa restituirii unei noi perspective continentului european. Era nevoie – atunci ca şi acum – de curaj şi de clarviziune, căci azi Europa pare mai curând retrasă asupra ei înseşi, chiar dacă şi conştientă de nevoia unor noi şi importanţi paşi de făcut şi, totuşi, nesigură în a depăşi răscrucea în care a ajuns. Drumul spre integrare nu e deloc uşor, însă, atunci când s-a dorit, în ciuda atâtor dificultăţi, s-a reuşit, asumând un rol semnificativ şi în evoluţia relaţiilor internaţionale.

Cert, întoarcerea la suveranitate naţională, ca unic scenariu, nu va conduce la pace, nici nu va aduce mai multă prosperitate şi siguranţă cetăţenilor europeni. Fiindcă – iar aici survine de fapt poziţia-cheie, firească, raţională a unui şef de stat responsabil – nicio ţară europeană singură şi nici doar trei-patru nu pot garanta efectiva prosperitate şi siguranţă a propriilor cetăţeni. Ca şi acum şaizeci de ani, e nevoie de o Europă Unită, în integralitatea ei, fiindcă exigenţele dezvoltării, ale prosperităţii continentului nostru sunt legate într-un mod indisolubil de capacitatea colectivă de a avea dreptul la propria voce pe scena politicii internaţionale, afirmându-şi propriile valori, propriile identităţi, propriile interese ale cetăţenilor lor.

În fapt, aniversarea Tratatului de la Roma se înscrie în rândul întâlnirilor cu Istoria şi care nu pot fi, fără riscuri, niciodată amânate. Ori ratate. Ne simţim, de-acum, cu toţii europeni, însă ceea ce a rămas de făcut este Europa însăşi. Ca tare, nici nu se pune problema unor separaţii şi, cu atât mai puţin, a unor amputări. Un refuz categoric al unor definiri grosolane e genul Nord vs Sud, ori Vest vs Est, nu sunt de dorit:

„Soluţia potrivit căreia criza unor debite suverane şi a acelei încetiniri a economiei nu poate fi un act de înţelegere a drepturilor sociale în ţările membre. Asta nu înseamnă că nu se impune o reformă a tratatelor, însă e cât se poate de limpede că ea nu poate să se facă decât cu toţi şi pentru toţi”.

Un discurs nu doar de pe poziţia unei gazde ospitaliere, ci şi a unui politician, în linia acelor părinţi fondatori, pe deplin conştient şi raţional de şansa unei relansări, optime şi nepartizane, a unei noi etape, mai profunde şi mai juste, a Europei Unite. Ceea ce, la fel de firesc, ne dorim cu toţii, lăsând populiştii de toate culorile şi neamurile să latre în pustiu.