Cei mai mulţi părinţi doresc să fie implicaţi în educaţia copiilor, dar mulţi nu ştiu cum să facă acest lucru. În conversaţiile din viaţa curentă, ascultarea nu mai este o practică prea răspândită. Nu mai avem timp de calitate pentru a asculta atent. Indiferent dacă părinţii vor sau nu să transmită copilului valorile şi credinţele lor, el va absorbi o parte din ele prin simplul fapt că trăieşte împreună cu ei. Aşadar, copiii sunt reprezentarea exterioară a noastră, a părinţilor. Ei vor participa la ritualurile şi tradiţiile familiei şi se vor comporta ca atare şi în exteriorul căminului. Despre comunicarea mai puţin fructuoasă, dar şi cât de dinamice şi complexe sunt, în prezent, relaţiile dintre părinţi şi copii am încercat să aflăm de la psihologul clinician Mihail Jianu, fin cunoscător al comportamentelor umane de pe diverse paliere cronologice.
Copiii din prezent dau dovadă de o mare mobilitate afectivă, informaţională şi socială. Cât de diferiţi sunt ei faţă de propriii părinţi, aceştia din urmă fiind, totuşi, tributari unor canoane educaţionale mai puţin actualizate?
Fiecare dintre noi are anumite standarde etice, anumite principii care ne ghidează în viaţă, atunci când avem de luat diverse decizii. Principiile personale, ideile noastre despre bine şi rău se bazează atât pe valori proprii, cât şi pe o serie de valori universale adoptate de majoritate. Iniţial, copilul, tânărul află şi discerne între diferitele valori cu ajutorul părinţilor, prietenilor, profesorilor.
Indiferent dacă părinţii vor sau nu să transmită copilului valorile şi credinţele lor, el va absorbi o parte din ele prin simplul fapt că trăieşte împreună cu ei. El va participa la ritualurile şi tradiţiile familiei şi se va gândi la semnificaţia lor. Ca părinte, nu-i impune opiniile tale, ci prezintă-i credinţele tale într-un mod onest, clar şi care să fie pe măsură vârstei şi gradului de maturitate al copilului. Încearcă să adopţi o atitudine deschisă, încurajează întrebările copilului şi dorinţa lui de a se informa, în loc să încerci să forţezi asimilarea valorilor tale de către copil. Dacă valorile tale, ca părinte, sunt bine argumentate şi dacă el crede cu adevărat în ele, copilul v-a adopta multe dintre ele. Dacă acţiunile sunt inconsistente, ceea ce se întâmplă oricui, copiii sunt cei care vor clarifica lucrurile pentru ei, ori subtil, prin intermediul comportamentului ori, la copiii mai mari, direct, exprimându-şi dezacordul faţă de părinte.
„Inteligenţa emoţională vine de la o vârstă fragedă”
Drumul către dezvoltarea unui sistem de valori nu este nici drept, nici fără greşeli. El cere un proces permanent de informare şi flexibilitate construită pe fundamente solide. Cunoaşterea de sine, dorinţa de a asculta copilul şi a te schimba atunci când este nevoie şi, mai presus de toate, o demonstraţie a respectului faţă de tradiţii vor ajuta mult relaţia dintre părinte şi copii. Dacă alegerea valorilor şi principiilor este, în cazul fericit, democratică, în alegerea copilului, părintele trebuie să-i ofere baza pentru aceasta, prin ideile, întrebările, răspunsurile şi mai ales acţiunile sale. Inteligenţa emoţională îşi spune cuvântul şi are o vârstă cât mai fragedă la copil. O astfel de relaţie este baza dezvoltării la copii a empatiei, stimei de sine, relaţiilor bune cu adulţii şi copiii, a abilităţii de gestionare a emoţiilor, a bunătăţii şi blândeţii.
Ce rol joaca dialogul în stabilirea unor punţi între cele două generaţii: părinţi, respectiv copii?
Rolul este covârşitor. Dialogul presupune a gândi despre alte persoane şi a le înţelege. A avea empatie, a recunoaşte diferenţele dintre oameni şi a aprecia modul lor de gândire, fiind sensibil la motivele, intenţiile şi stările lor. Implică o interacţiune eficientă, cu una sau mai multe persoane în familie, între prieteni sau colegi, în mediul de lucru.
Dialogul este modul de expunere care redă convorbirea dintre două sau mai multe persoane. Rolul dialogului într-o relaţie este acela de a construi o punte de legătură şi de a cimenta relaţia dintre părinţi şi copii. Fiecare dintre noi dispune într-o măsură mai mică sau mai mare – depinde de antrenament, de capacitatea de a influenţa impresiile celorlalţi şi poate aborda diverse stiluri de autoprezentare, în funcţie şi de nivelul stimei de sine. De exemplu, stilul asertiv, când stima de sine este de nivel înalt şi stabil, şi stilul protector, când stima de sine este de nivel scăzut sau există teama evaluărilor negative.
„Obiectivele să fie cât mai clare”
Totul devine mai uşor dacă ne stabilim clar obiectivele, dacă ştim care sunt aşteptările celorlalţi în raport cu noi într-un anumit context şi dacă realizăm o evaluare corectă a capacităţilor proprii. În funcţie de acestea se pot stabili anumite strategii de inducere a unei imagini dorite. Fiecare individ este unic, el reprezentând o sinteză a moştenirii biologice, sociale şi culturale. El este dotat cu un potenţial de creştere şi dezvoltare în plan fizic, emoţional, intelectual, spiritual şi social, dar evoluţia fiecăruia este şi în funcţie de modul în care ştie să iniţieze schimbări legate de propria persoană şi să acţioneze în acest sens, ştie să folosească propria experienţă de viaţă sau experienţa altora în procesul de autoafirmare.
Unde greşesc părinţii, atunci când rezultatele muncii lor educative nu se văd prea bine, iar odraslele lor încep o viaţă ce nu concordă cu valorile educativ-motivaţionale primite?
Aşteptările părinţilor şi atitudinile lor privind educaţia copilului sunt la fel de importante ca şi activităţile desfăşurate de cadrele didactice. Cei mai mulţi părinţi doresc să fie implicaţi în educaţia copiilor, dar mulţi nu ştiu cum să devină implicaţi. Cei mai mulţi profesori simt că implicarea părinţilor este esenţială, dar mulţi nu ştiu cum să facă acest lucru. Şcoala are nevoie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor ca parteneri. Trebuie să vă acceptaţi singuri. Trebuie să vă stimaţi. Trebuie să aveţi un Eu în care să aveţi încredere şi în care să credeţi. Trebuie să fie un Eu de care să nu vă fie ruşine şi pe care să-l puteţi exprima liber, creator, neîncercând să-l ascundeţi. Trebuie să aveţi un Eu care să corespundă realităţii, pentru a funcţiona eficient în lumea reală. Să vă cunoaşteţi atât punctele tari, cât şi punctele slabe şi să fiţi oneşti în ambele direcţii.
„Rolul părinţilor se dublează”
Imaginea voastră de sine trebuie să fie o aproximare rezonabilă a voastră, nefiind nici mai mult decât ceea ce sunteţi, dar nici mai puţin. Atunci când această imagine de sine este intactă şi sigură, vă simţiţi bine. Atunci când este ameninţată, vă simţiţi neliniştiţi şi nesiguri. Când este potrivită şi vă simţiţi întrutotul mândri de ea, căpătaţi încredere de sine. Vă simţiţi liberi să fiţi voi „înşivă” şi să vă exprimaţi ca atare. Majoritatea părinţilor socotesc că vârsta de 6-7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul şcolii, este o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult, dacă nu chiar dispare.
Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală, cât şi în afara ei. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele doua părţi implicate.
„Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor”
Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între cadre didactice şi părinţi, fie din lipsa de experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă. Pentru evoluţia şi binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate. Nevoile părintelui nu sunt egale sau aceleaşi cu ale copilului. În multe cazuri, profesorii cred că părinţii nu acordă suficientă atenţie copiilor lor sau părinţii consideră că profesorii sunt prea distanţi şi nu se implică suficient. Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor. Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: şcoală – familie. Implicarea părinţilor ar putea aduce următoarele beneficii: îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil; creşte stima de sine a copiilor, părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală, elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socioeconomic, etnie sau de nivelul de educaţie al părinţilor. Au mai puţine absenţe. Îşi fac mai conştiincios temele acasă. Copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală. Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi colaborează. Scade riscul consumului de alcool şi al violenţei. Elevii se vor adapta mai uşor la schimbările din clasa a V-a, a IX-a. Copilul va fi capabil să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul lor. În ciuda acestor beneficii, părinţii nu găsesc întotdeauna timp şi energie pentru a colabora cu şcoala la care învaţă copiii lor.
Cât de contradictorii sunt, în prezent, viziunile de viaţă şi comportament social dintre părinţi şi copii?
Modalităţile în care ne ajutăm copilul la lecţii poate fi constructiv pentru copil sau poate fi o sursă de stres atât pentru noi, cât şi pentru el. Ele se înscriu în categoria comunicării asertive, în a-l lăsa să rezolve aşa cum crede de cuviinţă, pentru că el ştie cum a spus „Doamna” la şcoală, şi apoi găsite părţile bune ale temei şi lăudate, observate greşelile şi explicate, dar tot el să le rezolve mai departe, fără a impune o rezolvare pe care el să nu o interiorizeze, să nu o înţeleagă.
De multe ori este de preferat să plece cu tema greşită decât să-i oferim o rezolvare a noastră, a părinţilor, pentru că la şcoală, în partea de verificare a temelor, el îşi va da seama singur de cele greşite. Temele se rezolvă între 9.00 şi 11.00 dimineaţa sau 15.00 şi 19.00, şi nu după ora 22.00, când părintele se întoarce de la serviciu, pentru că este eliminată posibilitatea unei comunicări asertive, cu inclinaţie pe agresivitate. În cazul în care părintele nu are timp suficient pentru temele copilului, este de preferat să-l responsabilizeze pe acesta, să-l înveţe să şi le facă şi să şi le verifice singur, încurajându-l şi apreciindu-l pentru progresele realizate de unul singur.
Când îşi pot da seama părinţii că elementele de coeziune familială sunt periclitate şi este nevoie de un dialog constructiv?
În conversaţiile din viaţa curentă, ascultarea nu mai este o practică prea răspândită. Nu mai avem timp de calitate pentru a asculta atent. Prea adesea se întâmplă să constatăm că replicile sunt prea puţin articulate, că răspunsurile nu prea au legătura cu întrebările puse, că discursurile din cadrul unui dialog par să evolueze în paralel. Găsim scuze şi acuzăm nelimitat.
În „meseria” de părinte, ascultarea este un factor extrem de important, de care depinde succesul relaţiilor din cadrul familiei; ar fi bine să-i acordăm o importanţă crescută în mod consecvent. Este foarte, foarte important ca fiecare părinte să ştie că pentru fiecare copil în parte condiţiile care asigură randamentul maxim în procesul de învăţare sunt individualizate. Nu recomand să realizeze comparaţii între fraţi sau cu alţi copii. De aceea, este recomandabil ca părinţii să urmărească progresele înregistrate de copil şi să adapteze sprijinul acordat în funcţie de nevoile acestuia, nu de ce spune “lumea”. O ascultare activă eficientă trebuie să cuprindă: stabilirea unui contact visual, aprobarea şi încuviinţarea, expresia adecvată feţei, postura care să sugereze deschidere, localizarea – un loc adecvat discuţiei, încurajare, repetarea – folosirea aceloraşi cuvinte ca interlocutorul.
Pe de altă parte avem şi ascultarea ineficientă. Aici, întâlnim întreruperea relatării, mimica feţei îngheţată, ascultarea cu ironie, ascultarea în mediu zgomotos, aparenta ascultare.
Până unde trebuie să meargă concesiile pe care părinţii le pot face propriilor copii?
Depinde de regulile şi educaţia familiei. Fiecare familie îşi impune limita şi temerile sociale. Conflictul este o realitate a vieţii cotidiene pe care fiecare dintre noi a întâlnit-o, de una sau mai multe ori şi care ne influenţează în permanenţă. Într-un fel sau altul, cu toţii suntem implicaţi în conflicte. Abordarea ordonată şi sistematică a acestora este o necesitate cu atât mai importantă cu cât nevoile şi temerile care ne conduc în situaţiile conflictuale nu sunt conştientizate de toţi cei implicaţi.
Oricine poate să trateze situaţiile conflictuale, astfel încât comportamentul „atacatorului” să nu se accentueze şi respectul faţă de propria persoană să nu fie lezat. Un conflict se poate isca în multe feluri. Ele sunt dezacorduri în ceea ce priveşte atitudinile, scopurile, ameninţarea valorilor personale, stilul, aspectele morale, plasarea responsabilităţilor, proceduri etc.
Dacă îţi doreşti să fie armonie în familia ta şi dacă vrei să contribui şi tu la ea, nu uita: Să fii fericit! Să-ţi asumi anumite responsabilităţi! Să-i asculţi activ pe ceilalţi! Încearcă să ţii cont de sentimentele celorlalţi! Nu aştepta să fii doar tu înţeles, înţelege-i şi tu pe ceilalţi! Nu încerca „sa împarţi dreptatea”, cineva va ieşi oricum supărat! Dacă apar conflicte, fii mediator, nu incitator!
