Istoria, în numele căreia se naşte şi se moare, se construieşte şi se demolează, cu egală sârguinţă, nu e, totdeauna, o… maestră a vieţii, aşa cum ne-am obişnuit să credem: operă aproape necondiţionat a învingătorilor, ea oferă, îndeosebi în absenţa ori în dispreţul mărturiilor, doar aproximări într-un proces de interpretare ce sfârşeşte cel mai adesea în mistificări.
Puţini mai ştim astăzi că Sărbătoarea Crăciunului e fructul unei convenţii târzii în raport cu Naşterea Fiului Domnului. Nici Părinţii Bisericii din primele secole creştine n-au cunoscut-o, prea ocupaţi, cum erau, cu stabilirea anului naşterii christice. În calendarul păgân, de inspiraţie orientală antică, în continuarea solstiţiului de iarnă, din 21-22 decembrie, aveau loc Saturnaliile, un cult al Soarelui, suprapus peste cultul elen al lui Dionis şi peste cel mithraic, iranian, zeităţi solare, asimilate luminii şi vieţii.
Abia spre jumătatea secolului al patrulea creştin s-a întâmplat ca tocmai Împăratul Constantin să fi reunit, se spune, cele două sărbători, în ideea pacificatoare a creştinării, sub spectrul luminii şi al celebrării vieţii, părţii păgâne din noua geografie imperială. Simbologia însă a rămas neschimbată, fiindcă tradiţii şi credinţe cu origini diferite, se subsumau aceleiaşi semantici: proslăvirea Luminii, dătătoare de viaţă, coincidentă cu sporirea zilei faţă de noapte marcată de solstiţiu, apoi ieslea, ca loc tainic, grotă ori peşteră mithrică, şi, pe deasupra, Pruncul născut din Fecioară ca purtător al Salvării, şansă a înveşnicirii prin răscumpărarea păcatelor.
O sărbătoare a Familiei, ca izvod şi temei al lumii. Al unei Familii extinse, pe măsura disponibilităţii noastre de a iubi iertând şi de a ierta iubind, în cercuri lărgite de la vecin şi prieten la comunitate, la Cetate şi, mai departe, la Lume şi la Umanitatea în întregul ei.
Bilanţ şi prospectivă. Împăcare şi Speranţă. Sau întru Speranţă. Cu năzuinţa – atât de ştirbită prin zgura anului pe ducă de muşcătura neîmplinirilor, a viselor suspendate ori năruite de-a dreptul – spre un strop de fericire. Fiindcă, într-o ordine a tradiţiei deja aruncate pe calea Uitării, Crăciunul a fost – şi ar trebui să rămână – indisolubil legat de Fericire. Când însă aceasta rămâne doar o nălucă, atunci când nu e stupid licitată pe piaţa unui consumism indecent, Crăciunul însuşi îşi pierde aura originară, se desacralizează: şi se mondenizează, degradat la dimensiunea unei „afaceri” oarecare. Mărturie stă vânzoleala prin supermagazinele ale căror lumini orbitoare nu concurează, nici pe departe, cu sfeşnicul de odinioară al căsuţei sărăcăcioase în care sălăşluia, suveran, duhul adevăratei credinţe creştine.
Cred şi acum, la depărtări de decenii şi în amurg de viaţă, că mănuşile groase şi ciorapii de lână călduroasă pe care îi primeam în copilărie din mâinile trudite ale mamei ca unic dar de Crăciun nu pot fi compromise de niciun cadou, oricât de sofisticat şi oricât de somptuos. Fericirea nu se dă la grămadă, ci în stropi, în picuri clocotind de iubirea celui ce dăruieşte. Şi dăruieşte dăruindu-se pe sine. Şi cred cu tărie că, dacă am pierdut ceva prin pulberea vremii ce pare iremediabil dusă, e tocmai simţul acelui puţin al fiecăruia prin care, dăruindu-l aproapelui, i te dăruiai, într-un schimb din care tu însuţi ieşeai mai bogat şi mai fericit.
O tradiţie cât un pariu. Din păcate, pierdut, pierdute.
