Despre singurătate…

Ajunul Crăciunului. Zi de iarnă fără ca gerul să muşte năpraznic, dar şi fără nămeţi de zăpadă, deşi le-ar cam fi fost vremea. Doar promoroaca îmbracă totul într-o poleială alb-strălucitoare, la primele ceasuri ale dimineţii, întreţinând iluzia basmelor specifice copilăriei. Şi totuşi, o altă stare de spirit, premergătoare unei sărbători creştine, cu simbolistica ei aparte, se face resimţită. La tot pasul. Forfota e teribilă prin marile vaduri comerciale. Colindători nevinovaţi se aud prin apropiere şi nu se poate să nu desluşim smerenia, mila şi curăţenia în ceea ce clamează, deşi gândurile noastre de la o vreme nu reuşesc să mai scape de îngrijorările rostogolite parcă de la un an la altul. Fragilizându-ne pe crucea efemerităţii însingurate. Specificitatea doljeană a „ajunului” nu s-a pierdut încă, deşi nu excludem ca pretenţiile Europei să ne izgonească ultimativ din datinile a căror perenitate dăinuie în cultura populară. Din lumea virtuală nu vor coborî în veci urătorii florilor dalbe. Şi totuşi e bine să luăm aminte: e ajunul Crăciunului, e ziua Naşterii Domnului. Un fior aparte, inefabil, e cu neputinţă să nu fie resimţit. Sau poate e doar o iluzie. Centrul Craiovei, dar şi restul localităţilor doljene, sunt dăruite cu un aer de sărbătoare, dar şi cu decoraţii lucitoare, avertizându-ne parcă: vine Crăciunul. Brazi împodobiţi adună laolaltă solitudinile sângerânde şi rugăciunile izolate, ca semne ale suferinţei părelnic lecuite. Nimic nu e mai trist ca singurătatea, ne avertiza undeva, pesemne ca presimţire, Cesare Pavese. Avea, parţial, dreptate. Nu confundăm singurătatea cu izolarea, aceasta născându-se dintr-o psihologie de om frustrat, care se închide în el, cum ne spunea Teodor Mazilu, în speranţa că astfel va căpăta putere. Multe proiecte de regenerare spirituală au avut la bază izolarea şi convingerea unei remontări psihice printr-o terapie de-a dreptul cinică. Chiar cunoscând şi admiţând impasurile în care soarta ne aruncă, iraţional uneori, tocmai singurătatea pe care o admisesem poate produce devastări lăuntrice. În ajunul Crăciunului nu putem năzui decât la bine, generozitate, omenie, introspectându-ne în relaţiile cu ceilalţi, apropiaţi nouă. Şi nu numai. Şi chiar pe cei pasager loviţi de necazuri să-i înconjurăm cu toată înţelegerea de care suntem capabili, ca probă morală în faţa propriei conştiinţe, că nu sunt singuri, nu sunt în singurătate, oricât ar crede asta, şi chiar dacă fericirea nu e o operă comună, au dreptul la un zâmbet, o consolare caldă, curăţită de zgura ipocriziei. A-ţi pierde speranţa când circumstanţele nu o mai motivează înseamnă a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului. Pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic. Crăciun fericit şi lumină, cât mai multă lumină!