Ce-ar aduce în plus apropiata campanie electorală parlamentară fixată la începutul lui decembrie faţă de cele precedente într-atât încât majoritatea comentatorilor şi a analiştilor nu pregetă s-o califice drept mai înverşunată, mai atipică şi atât de teribilă în presupusele ei date încât generează deja o confruntare în termeni de aut-aut?
Să fie acuzata disipare a „dreptei”, pe care unele sondaje se grăbesc s-o supraliciteze poate prea timpuriu şi în ale căror poziţii, în absenţa nuanţelor obligatorii se insinuează un sentiment de confuzie în rândul masei amorfe de alegători? Ori radicalizarea discursului fostei puteri pesediste prea sigure de o victorie încă departe de orice certitudine? Oricum ar fi, faţă de alte trecute campanii, se resimte din greu absenţa unui „Tătuc” ridicat, mai mereu, la simbolistica unui complex freudian, căci nici nu putea fi vorba, atunci şi cu atât mai puţin acum, de niscaiva lecturi avizate ale faimoasei teorii a vestitului medic vienez.
„Tătucii” s-au metamorfozat, prin ruinare ori, cine ştie, poate prin turpitudinile vârstei – ale năravurilor! – în pigmei, mai mult ori mai puţin legitimi, ori, încă şi mai sigur, odrasle născute instantaneu prin coclaurile de păpădii ale politicii autohtone.
Cert e că, mult mai devreme decât parcă altădată, „motoarele” propagandistice au prins deja gustul turaţiei la maximum, discursurile sunt strict apodictice – aliniate modelului străvechi şi irefutabil al lui dixit (acel aut-aut care ţine loc de vreo viziune programatică şi care, tradus în termeni populari, sună, ca la o bătălie de pe maidan „care pe care”). Cine, în acest anturaj de balamuc mai evocă nevoia argumentaţiei –, chiar şi cele câteva tentative proiectiv programatice au fost abandonate în favoarea unei lozincării din ale cărei miasme nu reuşim să ieşim.
Programele, chiar şi în faza în care preopinenţii ne asigură că există (se fac că lucrează) păr hărăzite „subsolului”, amendate de cealaltă parte ca printr-un cvasi-amiabil consens de vreme ce, dincolo de retorică, nu reprezintă ceva de natura unui angajament serios şi grav faţă de ţară.
La ordinea zilei au revenit, în trombă, bârfa, denunţul calomnios inventat ad hoc ori pur şi simplu ficţional, lipsit chiar şi de pildele morale din fabulele şi din poveştile din patrimoniul oralităţii noastre seculare. Delaţiunea a devenit un fel de praxis nu doar al vecinului războindu-se cu capra celuilalt, ci un fel de modus operandi al actului judiciar.
Spaţiul public capătă încet, dar decis, atributul circului sosit în Cetate şi deja instalat la periferie, spre care suntem îmbiaţi, în sonorităţi trompetiste, cu promisiunea unor „salturi” trapeziste ce ne vor tăia respiraţia.
Cine dintre noi, din masa virtualilor spectatori, mai are răbdarea, ca să nu zic, înţelepciunea unor judecăţi la rece, nepătimaşe, lucide, la capătul cărora să mai putem identifica măcar câteva fărâme ale normalităţii zdrenţuite, abandonate, dar nu mai puţin clamate şi chiar visate? Or, tocmai aceste momente de reflecţii reci, de pe margine, mai pot salva ceva din dizgraţiosul spectacol ce tinde să confere noi şi mai nefericite dimensiuni condamnării clasei politice, deja aproape delegitimate.
Căci dacă imaginea puterii politice, în ansamblul ei, e fărâmiţată şi distribuită în mai multe fronturi, unele chiar antagoniste, barca Puterii ce se va instaura va oferi doar iluzia unei unităţi de granit, mai exact spus, a unei unităţi care, chiar dacă omogene în jurul proiectului de cucerire a Palatelor, se va dovedi, ca de fiecare dată, la fel de fisurată în structurile ei de bază, acolo unde mişună, activ şi deocamdată insinuant, grupuri şi grupuleţe animate de competiţia unor interese complet paralele cu obiectivele declarate la vârf.
Protagoniştii – roind în jurul, nu a „Baronilor” de-acum consacraţi, ci al unora, noi, „baronei” abia iviţi în lumina reflectoarelor ce le-a orbit până şi puţina rezervă de modestie presupus conservată – se cunosc înăuntrul şi în afara Puterii (egală cu sine, fie şi disimulată în veşminte cârpite de tehnocraţi!), fiindcă şi-au început jocurile, deja perverse, surzi la orice chemare la raţiune şi la responsabilitate, ahtiaţi, cum sunt, doar de avantaje momentane şi care se vor dovedi nişte sinecuri cu preţuri exorbitante, nu doar în plan politic, ci şi juridic, căci de cel moral nici nu mai este cazul să discutăm.
E acelaşi cerc vicios ce guvernează politica autohtonă din toţi aceşti ani în care alternanţa la Putere nu mai e văzută, citită şi acceptată ca un temei al democraţiei, ci în termenii unei declaraţii de război în care pledoariile motivaţionale nu reuşesc să depăşească spectrul luptei pentru… ciolan.
