23 august 1944: „Telegrama de la Stockholm”, în viziunea istoricului Adrian Cioroianu

0
287

Telegrama 1Într-o tabletă pertinentă, îngrijit scrisă, cum de altfel ne-a obişnuit de mai multă vreme, intitulată „23 august 1944- Şapte idei şi o propunere de concluzie” („Adevărul” online), istoricul Adrian Cioroianu, în prezent ambasadorul României la UNESCO, enunţă punctele sale de vedere, avertizând că putem schimba idei „cheia adevărului absolut nefiind la cineva anume”. Aşadar, susţine autorul, „nu, nu a existat nicio telegramă de la sovietici pe care ar fi aşteptat-o mareşalul Antonescu pe 23 august 1944. Aceasta este o pură legendă, deloc inocentă. Nimeni nu a văzut-o, nici la Bucureşti, nici la Moscova, nici în vreun alt loc. Întrebaţi-vă mai bine «qui prodest» această legendă”. Istoricul Adrian Cioroianu, craiovean, cum se spune, de loc, cu nu puţine cărţi publicate, fost decan al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, dar şi fost ministru de Externe al României, propune de fapt „un punct de vedere”. Şi nimic mai mult. Convins fiind că poate fi bănuit de expertiză valabilă în materie. Îşi asigură însă o plasă de siguranţă, evitând orice pas greşit. Când enunţă sintagma „pură legendă, deloc inocentă”, ştie ce spune, dar caută să evite orice iritare a celor cu păreri tranşant diferite. Cum nici fostul mare ziarist Pamfil Şeicaru (Curentul), plecat din ţară cu puţine zile înainte de 23 augut 1944, în cartea sa Să rămână doar cenuşa” – „Dot la”, în referirile sale avizate la cele petrecute la Bucureşti, inclusiv la atitudinea regelui Mihai I, care n-a făcut nimic, de pildă, pentru a împiedica sinistra comedie judiciară, produsă prin condamnarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi lideri ai opoziţiei, nu pomeneşte nimic de „Telegrama de la Stockholm”, abordarea lui Adrian Cioroianu dobândeşte încă un punct de sprijin. Şi totuşi, povestea „Telegramei de la Stockholm” dăinuie, fiindcă deşi la 23 august 1944 nu venise niciun semnal pozitiv de la Cairo, unde fuseseră trimişi Barbu Ştirbey, un germanofil notoriu, şi Constantin Vişoianu, sovietofil recunoscut, în opinia lui Pamfil Şeicaru, regele Mihai declara încetarea ostilităţilor şi încheierea armistiţiului. Un tratat de armistiţiu, ca orice act sinalagmatic, implică acordul a două voinţe: ori cum niciun acord nu fusese semnat la Cairo, încetarea ostilităţilor între URSS şi România, survenită doar din dorinţa uneia dintre părţile în luptă, nu putea fi decât o capitulare. Între 24 august şi 12 septembrie 1944, profitând de confuzia creată şi de buna noastră credinţă, Armata Roşie a făcut peste 130.000 de prizonieri. Care au fost trimişi în Rusia. Aramat de ocupaţie a furat din România cât a putut căra. Acesta a fost bilanţul „înşelătoriei de la Cairo”. Pamfil Şeicaru are referiri largi la ceea ce făcuse Grigore Niculescu-Buzeşti, cel care regizase din umbră politica externă a României între 1943 şi 1944. Neagu Djuvara, martor ocular în viaţă, al poveştii „Telegrama de la Stockholm” –mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, prin discuţii cu doamna Kolontay, ambasadoarea sovietică – arăta într-un interviu acordat, nu demult, că intenţia mareşalului de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă. Telegrama sosită de la Stockholm, în dimineaţa de 23 august 1944, nu anunţa nicidecum un acord cu mareşalul Antonescu. Să menţionăm că Neagu Djuvara fusese repartizat la Direcţia cifrului de la Ministerul de Externe. În cartea sa „Între linii” (Ed. Rao, 2011), graficianul Eugen Mihăiescu, ex-parlamentar şi ex-ambasador al României la UNESCO, susţine că telegrama trimisă de la Stockholm ar fi fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti, zis „Buzel”, care fără să piardă timpul a luat grila cifrului şi a fugit la Iuliu Maniu acasă. Unde a descifrat telegrama al cărui conţinut l-a îngrozit. Maniu s-a dus imediat la rege şi, arătându-i documentul, i-ar fi spus: „Rămânem cu ăsta pe cap?”. Atunci au decis să pună în aplicare, fără întârziere, planul pe care îl pregăteau de ceva timp cu sprijinul comuniştilor: arestarea mareşalului Antonescu, predarea acestuia lui Stalin, capitularea fără condiţii a României. Sergiu Celac, fost ministru de Externe –citat fiind de Eugen Mihăiescu – susţinea că ar fi căutat telegrama în discuţie, dar că la Externe s-a şters orice urmă, deşi în registrul Legaţiei de la Stockholm există înregistrarea transmiterii acelui document. Alături de Armata Roşie, România a adăugat sângele vărsat al soldaţilor săi, timp de 260 de zile. Când condiţiile semnate la Moscova în septembrie 1944 au fost cunoscute la Bucureşti, cineva l-a întrebat pe Iuliu Maniu: „Acestea sunt condiţiile discutate la Cairo?”. Bătrânul om de stat ar fi spus: „Mai bine n-am fi semnat nimic. Rezultatul ar fi fost acelaşi”. Pentru ca Ion Mihalache, alt greu al ţărăniştilor, să adauge: „Mai bine şi-ar fi tăiat mâna!”.