Că ideea Divanului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară – eveniment ce animă an de an, încă din 2010, Portul Cultural Cetate – a apărut cu vreo 10-12 ani în urmă, din discuţii cu câţiva prieteni şi cineaşti, aflaţi la Paris, şi a fost inspirată de pasiunea pentru bucătărie a lui Mircea Dinescu este mai puţin cunoscut. Ce ştie clar publicul este că festivalul merită astăzi, la cea de-a VI-a ediţie, toată atenţia, pentru filmele proiectate, din spaţiul balcanic, foarte multe în premieră în România. Dar – o recunosc destui! – şi pentru apetitul trezit de reţetele culinare ale poetului, tradiţionale ori exotice.
O recunoaşte, sinceră şi amuzată, şi Maşa Dinescu: „Sunt deja dependentă de bucătăria soţului meu! (…) Oricum, de gătit găteşte foarte mult, fiindcă eu nu ştiu… Mi-am dat seama din timp că, dacă o să ne întâlnim în bucătărie, povestea noastră nu are viitor!”. Traducător cunoscut, apropiată a teatrului românesc, Maşa Dinescu vorbeşte despre Portul Cultural Cetate ca despre „un loc care te lecuieşte”, iar Divan Film Festival crede că este „ceva din altă lume, idilică şi neverosimilă…”.
Deschis vineri sera, la Craiova (nu în centrul istoric, din cauza vremii ploioase, ci în sala Teatrului „Colibri”), evenimentul continuă până la sfârşitul acestei săptămâni pe malul Dunării, la Cetate, cu peste 50 de filme din 9 ţări, concerte, demonstraţii culinare, expoziţii şi simpozionul internaţional cu tema „Drumuri şi răspântii în Balcani”. „Ce vă place să faceţi în mod deosebit în această perioadă?”, o întreb pe Maşa Dinescu, gândind că îmi va spune, poate, că se bucură de atmosfera aceasta aparte… „Stau pe margine şi îmi fac griji!”, răspunde cu umor, explicând că în timpul festivalului este „mult mai tensionată decât de obicei”.
În acest dialog pornit de la alăturarea celor două arte, cinematografică şi culinară, şi într-o exprimare familiară, Maşa Dinescu punctează că filmul românesc de astăzi este „unul dintre puţinele fenomene absolut pozitive” şi subliniază deschiderea pe care Divan Film Festival o are către Craiova şi ideea de Capitală Europeană a Culturii în 2021. „E inteligent să scoţi în evidenţă tot ce e vechi şi frumos la Craiova”, crede, amintind ca avantaje în această competiţie trecutul, arhitectura, publicul numeros şi „oamenii foarte energici şi încăpăţânaţi în ceea ce vor să facă” de la conducerea instituţiilor de cultură.
– Pe cartea de vizită a domnului Mircea Dinescu scrie, înainte de toate, poet şi publicist. Pe a dvs. – traducător. Şi încă unul foarte apropiat de dramaturgie şi de lumea teatrului! Sunt curioasă, în aceste „circumstanţe”, cum a apărut ideea Divan Film Festival şi cum s-a ajuns la alăturarea celor două arte, cinematografică şi culinară…
La un moment dat, am fost la Paris şi am cunoscut-o pe Cristina Hoffman, soţia actorului Dan Nuţu. Am fost cu Ioana Crăciunescu şi cu mai mulţi prieteni de-ai ei cineaşti – cred că era şi Purcărete atunci, acolo – şi, discutând noi despre pasiunea lui Mircea pentru mâncare, care e nedisimulată, au venit cu ideea, spunând că Cetate ar fi un loc potrivit care să împletească aceste două domenii. Ne gândisem atunci să avem filme despre mâncare. În timp, constatând că suntem la această răspântie de ţări balcanice – fiindcă Cetate este într-un loc unde se spune că cocoşii cântă în trei limbi, fiind foarte aproape graniţele cu Bulgaria şi Serbia –, că suntem într-un soi de epicentru balcanic, am schimbat ideea. Oricum, filmele despre mâncare sunt destul de puţine la număr… Am mers pe ideea de a face un festival cu tentă balcanică. Într-un singur an a fost o schimbare şi am invitat să participe ţările dunărene. În primii ani a venit cu propuneri concrete şi domnul Constantin Fugaşin, care a organizat primele două ediţii. Şi uite aşa, din aproape în aproape, din discuţii, din idei aruncate la masă, câteodată în glumă, s-a închegat… Oricum, cred că prima discuţie a fost acum 10-12 ani, însă o vreme a plutit aşa, în aer…
– Pe scurt, cum aţi descrie dvs. acest eveniment? Cum l-aţi prezenta cuiva care n-a pus niciodată nici piciorul, nici cortul în Portul Cultural Cetate şi n-a mâncat berbecuţ la proţap, stând până târziu la un film bun şi la un vin pe măsură (producţie autohtonă, desigur!)?
I-aş spune că este o perioadă de câteva zile ruptă din curgerea normală a timpului în care trăim cu toţii şi unde ne împărţim între datorii, mici obligaţii şi altele. În această bulă de timp eşti cufundat într-un peisaj foarte frumos, în această informaţie care îţi vine de la filme şi în acest şuvoi artistic. Şi ceea ce în mod normal este datoria faţă de stomac e transformată aici într-un moment nu numai de plăcere gastronomică, dar şi de discuţii. Devine foarte convivial momentul mesei, fiindcă mereu se discută puţin despre ce se găteşte. Nefiind un festival competiţional, nu se pune problema cine să ia premiu. Deci, e ceva din altă lume, idilică şi neverosimilă, dacă vreţi. Poate că nu fără cusur – e un spaţiu aproape sălbatic pe care l-am domesticit –, dar eu zic că este suficient de confortabil încât să te poţi bucura de toate aceste lucruri laolaltă.
Legat de acest aspect, trebuie să spun că cele două zile de proiecţii la Craiova sunt foarte importante pentru noi. Avem la Cetate problema că se ajunge relativ greu, că nu există foarte multe spaţii de cazare… Sunt mulţi oameni care vor să vadă aceste filme şi au acum posibilitatea la Craiova. E o deschidere foarte mare şi foarte importantă pentru noi.
– Fiecare ediţie de festival are o temă. Cum vă opriţi asupra ei şi cum alegeţi filmele care urmează să fie prezentate publicului?
Spre exemplu, în acest an tema a pornit de la filmul „Yol” / „Drumul”, despre care noi discutăm de mai mulţi ani că vrem să îl proiectăm. Sunt multe filme balcanice pe tema drumului şi noi deja am avut unele în ediţiile precedente. Deci, am pornit de la el şi apoi Marian Ţuţui, care este un foarte bun cunoscător al cinematografiei balcanice, inclusiv al celei vechi – a lucrat o vreme la Arhivă, iar acum lucrează la Institutul de Istoria Artei – şi care are relaţii foarte bune cu cineaşti din toate ţările balcanice, a mers pe acest fir. Desigur, nedispreţuind nici filmele care au avut mare succes în ultimii ani sau care nu au putut fi văzute în România, deşi ar fi meritat din plin. Aşadar, el face selecţia filmelor, venind cu mai multe propuneri, şi ne sfătuim.
– Anul acesta, din selecţia festivalului fac parte şi 3 lungmetraje româneşti şi 5 producţii autohtone de scurtmetraj. Mi se pare oportun să vă întreb – şi în condiţiile în care regizorii şi actorii români obţin premiu după premiu la marile festivaluri europene şi nu numai – ce credeţi despre cinematografia românească actuală?
Vă pot spune doar impresia unui consumator obişnuit de film. Nu pot decât să mă bucur că are această evoluţie, orice s-ar zice. Întotdeauna se va găsi cineva să spună că filmele alea nu meritau să fie atât de premiate… Mie mi se pare formidabil că s-a ieşit în lume, că s-a spart gheaţa, că s-a rupt cu tradiţia unei producţii cinematografice care înainte de 1989 era în procent copleşitor mediocră. Cred că din 50 de ani de cinematografie ai foarte puţin de ales, iar o bună parte din ce ai alege sunt filme de dinainte de perioada comunistă, adică cele foarte vechi. Nu dispreţuiesc acele câteva titluri care într-adevăr merită să fie alese, însă pentru cât de lungă a fost perioada, să ai „Pădurea spânzuraţilor”, „Reconstituirea”, „O vară de neuitat” de Pintilie şi încă vreo patru-cinci titluri e puţin. A fost, pur şi simplu, ca o fractură, ca o schimbare de paradigmă faptul că au venit tinerii regizori cu un alt tip de joc actoricesc, cu teme care îi ating pe oameni – nu sunt plăcute întotdeauna, dar nu sunt nici inventate, cum erau cele de dinainte de ’90. Mi se parte că cinematografia românească e pe drumul cel bun. Şi uite că apar şi filme care sunt diferite, în acest peisaj, cu e „Aferim”, care nu mai are acelaşi gen de realism uşor mizerabilist, dar cu siguranţă şi el a profitat de faptul că s-a deschis calea, apetitul, că actorii se îndreaptă spre film. Mi se pare unul dintre puţinele fenomene absolut pozitive ale lumii noastre contemporane.
– Aveţi un fiu muzician, Andrei, şi o fiică, Irina, care a cochetat cu actoria şi care cu peste 10 ani în urmă mărturisea într-un interviu: „Iubesc îngrozitor de tare filmul. Atât de tare, încât nu sunt disperata sa fac carieră”. Dau şi ei o mână de ajutor în organizarea festivalului?
Andrei va fi prezent în festival cu trupa lui, „Impex”, care are un demers foarte riscant, dar curajos, după părerea mea, de a integra multe tipuri de muzică, inclusiv manelele. Mie îmi place acest curaj al lui, care este la limita activismului – el e obsedat de problemele, nedreptăţile aceste societăţi, de cele rasiale… E poate puţin chiar excesiv, dar, până la urmă, cine nu e excesiv în tinereţe cumva are un defect!
Biografia Irinei a fost mai sinuoasă. A studiat la UNATC şi era, într-adevăr, foarte pasionată de film, îşi dorea foarte mult să facă film, ca actriţă. Însă, la un moment dat, era dispusă şi să rămână undeva în spatele camerei şi să facă producţie sau să îl sprijine pe soţul ei, care era regizor de film. Între timp, lucrurile nu au funcţionat aşa, după 10 ani ei s-au despărţit, rămânând foarte buni prieteni. Iar Irina s-a întors la o altă dragoste a ei, filozofia. Anul acesta va absolvi Filozofia. E foarte pasionată, studiază cu foarte mare plăcere. Colegii râd de ea că e tocilara clasei! Citeşte tot, nu te mai poți înțelege omeneşte cu ea, vorbeşte numai despre filozofie!
– Se regăsesc în programul Divanului de la desene animate pentru copii, filme şi concerte la simpozionul internaţional de film „Drumuri şi răspântii în Balcani”. Daţi-mi, vă rog, trei „puncte de reper” ale actualei ediţii a festivalului, trei evenimente pe care publicul nu are voie să le rateze.
Eu cred că trebuie să iasă foarte interesantă ziua de marţi, cu familia Tiberiade, care va şi găti, va şi cânta. Şi va fi foarte simpatic contrastul cu Chef Cezar Munteanu, care va găti somon! Cumva, vor fi atinşi nişte poli ai acestei lumi şi ai acestei realităţi în care trăim.
Sper să fie interesantă ziua de miercuri. Mi-e un pic frică de faptul că filmul „Ilustrate cu flori de câmp” e unul grav, foarte mult s-a discutat de paralela cu „4, 3, 2”. Eu îmi amintesc că în acea perioadă în care eu doar încercam să văd film românesc l-am prins întâmplător la televizor şi mi s-a părut foarte bun. Eram relativ mică, tema e una „grea” – e vorba de un avort ilegal – şi ţin minte că m-a impresionat. Chiar este unul dintre filmele foarte bune de dinainte de ’90. Sper ca această tensiune să fie compensată de prezenţa celor doi actori, Dan Nuţu şi George Mihăiţă, amândoi persoane fermecătoare. Sper ca oamenii să se bucure într-adevăr de prezenţa lor. Iarăşi sper să iasă frumos şi concertul cu „Trei parale”.
– Cu vreo doi ani în urmă, pe propriul site, Nicu Alifantis – după ce trecuse pe la Cetate în drumul de la Calafat spre Bucureşti – scria: „La Cetate, la Dinescu acasă, e Raiul pe Pământ! Există o energie atât de pozitivă, încât oricât de deprimat ai fi renaşti, îţi vine cheful de viaţă, îţi creşte pulsul, ţi se răvăşesc toate simţurile şi simţirile. (…) Rar am mâncat bucate atât de bune, de rafinate, de parşive, desăvârşite opere de artă culinară, aş putea spune”. Chiar aşa este la Cetate, doamna Maşa Dinescu?
Vă daţi seama că eu sunt puţin „tocită” de bucate, dar trebuie să recunosc că nici nu mai pot să mănânc din altă parte. Sunt deja dependentă de bucătăria soţului meu! Cred că dacă nu mă mai hrăneşte o să mor de foame! Este, într-adevăr, un colţ de rai. Şi trebuie să spun că e şi un loc care te lecuieşte. Chiar dacă tu, ca administrator, ai nemulţumiri, vezi neajunsurile, tot locul îţi lecuieşte rănile pe care ţi le faci…
– Pentru dvs. – în general, nu în timpul festivalului – este refugiu, acea bulă de timp, sau este, cumva, acasă?
Nu, pentru mine, este mai mult de atât, este locul în care îmi doresc să fie totul bine. Eu sunt de multe ori acolo în tensiune – cum vă spuneam, văd numai ce nu e în ordine, nu e suficient de bine… Dar această muncă nici o clipă nici nu mă plictiseşte, nici nu mă enervează. Doar atât cât să am un pic de adrenalină! Dar nu e genul de muncă să te epuizeze, ci te reîncarcă.
– După două seri de proiecţii în aer liber în centrul vechi al Craiovei, festivalul se desfăşoară la Cetate. Ce vă place să faceţi în mod deosebit în această perioadă?
În timpul festivalului sunt mult mai tensionată decât de obicei. Eu nu am un mare dar al comunicării, în general încerc să mă ascund în timpul festivalului, să observ ce e de rezolvat, de reglat… Nu-mi place foarte mult să fie pe mine luminile. În schimb, îmi fac mari griji pentru cei care sunt în lumină. Mircea zice că sunt ca o cloşcă ce a scos nişte pui de raţă şi, în clipa în care ei se duc pe lac, ea stă pe mal şi se uită: „Cum fac ăia de înoată?”. Cam ăsta este rolul meu în timpul festivalului… Stau pe margine şi îmi fac griji!
– Aţi ales să faceţi deschiderea festivalului la Craiova, alăturând-o altor numeroase evenimente ce promovează oraşul pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021. Personal, ce consideraţi că susţine, mai mult şi mai mult, acest proiect, ce îi dă greutate?
Eu cred că îi dă greutate un trecut mai vechi, nu neapărat trecutul recent. Oraşul este marcat de istorie. Vezi pe el că a fost oraş adevărat de foarte multă vreme, nu e născut ieri. E inteligent să scoţi în evidenţă tot ce e vechi şi frumos la Craiova. Şi centrul vechi – dar cred că mai sunt multe alte locuri care pot fi recuperate –, această arhitectură care e şi tradiţională, are mult din neoromânescul tradiţional… Ăsta cred că este un mare avantaj.
E un avantaj faptul că este un oraş mare. Are sens să încerci să ai cât mai mulţi consumatori de cultură. În acest sens, noi sprijinim Craiova să devină Capitală Europeană a Culturii, dar şi pe noi ne interesează foarte mult că oraşul îşi are publicul lui atât de numeros. Şi pe care e foarte important să încerci să îl ţii în zona asta culturală, să nu îl pierzi din mână, să nu se ducă numai spre consum, spre lucrurile lejere. Deci, faptul că are un public mare este un avantaj. Faptul că elita culturală e relativ redusă numeric este un dezavantaj. Întotdeauna oraşele din Ardeal vor fi avantajate de faptul că au public pentru toate evenimentele culturale.
Mai are avantajul unor instituţii care sunt conduse de oameni foarte dornici, foarte puşi pe treabă. Foarte energici şi încăpăţânaţi în ceea ce doresc să facă… E important şi asta.
– O curiozitate: în general, acasă, domnul Mircea Dinescu mai des… vă recită sau vă găteşte?
De gătit oricum găteşte foarte mult, fiindcă eu nu ştiu… Mi-am dat seama din timp că, dacă o să ne întâlnim în bucătărie, povestea noastră nu are viitor! Drept pentru care tot ce am gătit la viaţa mea au fost nişte mâncărici pentru copii când erau foarte mici.
Însă, chiar dacă pare că Mircea nu mai scrie versuri în ultima perioadă – eu consider şi publicistica pe care o face el literatură adevărată şi întotdeauna primul cititor sunt eu –, nu pot să spun că nu există şi această latură în viaţa noastră. Dincolo de propriile poezii, Mircea este şi un foarte bun cunoscător şi un foarte bun recitator de poezie. Cred că ar putea convinge pe oricine să devină cititor de poezie prin felul în care citeşte, prin felul în care frazează. Ştie să îţi transmită sensurile şi să îţi atragă atenţia asupra frumuseţii unui poem.
