În plină convulsie geo- şi etico-politică, cu un gust al catastrofei nedepăşit decât de răul retrezit şi potenţat în sufletul omului de azi, memoria, fie şi culturală, a trecutului apare sub semnul unei lecţii de care n-ar trebui să ne lipsim. Am scris, în mai multe rânduri, despre una dintre figurile cele mai impunătoare ale Italiei şi ale lumii întregi din trecutul veac, căruia i-am consacrat şi o carte monografică pe la finele anilor ’90: e vorba de Pier Paolo Pasolini, poet, prozator, regizor, scenarist, critic şi istoric literar şi, nu în ultimă instanţă, un neuitat şi singular jurnalist.
Un „profet al trecutului”, aşa cum se autodefinea, cel ce se născuse în agrara provincie Friuli din nord-estul italic de unde emigraseră în România – şi în Craiova şi-n Dolj – concitadini de-ai săi, Pasolini s-a confruntat în întreaga sa carieră cu contestaţii, acuze, intimidări, atacuri virulente din partea guvernanţilor, a neo-fasciştilor, a burghezilor deghizaţi în buni „liberali” şi în buni „catolici”, plătind, în 1975, la doar 54 de ani, cu propria viaţă, pe o plajă din apropierea Romei.
Faima sa internaţională avea să se manifeste, încă din 1961, datorită filmului, mai întâi cu celebrul „Accatone”, apoi cu „Mamma Roma”, „La ricotta” (într-o cvadratură cu Rossellini, Godard şi Gregoretti) şi, mai târziu, cu nu mai puţin faimoasa trilogie a vieţii, ce va cuprinde „Decameronul”, „Povestirile de la Canterbury” şi „O mie şi una de nopţi”.
Niciuna din peliculele sale cinematografice n-a scăpat de contestaţii, de oprobriul public indus de Puterea politică şi de cea catolică, Pasolini devenind, astfel, probabil intelectualul care a trebuit să facă faţă vreme de aproape treizeci de ani la aproape o sută de procese. Filmele sale n-au putut, decât cu puţine excepţii şi de obicei după succese pe alte meridiane, să fie vizionate decât mai târziu şi, uneori, clandestin, în sălile din propria ţară.
Cel mai contestat film, „Evanghelia după Matei”, scos la rampă în 1964, a cunoscut probabil tratamentul cel mai dur: pus la index de către „jandarmii”… ideologici ai Vaticanului, a ieşit pe ecranele din lume şi, ceva mai târziu, şi în ţara sa, stârnind tensionate discuţii şi controverse între cei ce-l decretau o capodoperă şi cei care îl treceau în rândul celor mai detestabile blasfemii.
Există, din fericire, un interviu cu regizorul în momentele de pregătire a peliculei, în care el vorbeşte despre intenţia de a opune acelui prezent insidios, degradat din cauza consumismului şi al pierderii rădăcinilor ancestrale, figura lui Iisus ca simbol şi metaforă a vieţii simple, surprinse în elementaritatea ei genuine. Va apela, pentru principalele roluri, după ce tentativa de a-şi găsi interpreţii pe stradă, în rândul oamenilor simpli (aşa cum mai făcuse şi va mai face, la Orson Welles, ca şi la câţiva dintre scriitorii apropiaţi, precum recent dispărutul Giorgio Bassani.
Descopăr acum, la o jumătate de veac de la realizarea sa, în media italiene, o informaţie care, prin mesajul ei direct, e menită a face dreptate, pentru a nu ştiu câta oară, marelui Pasolini: e vorba de reabilitarea, de către instanţele culturale cele mai înalte ale aceluiaşi Vatican, a filmului interzis şi calomniat cu exact cincizeci de ani în urmă: „Evanghelia după Matei”.
Un film pe care cotidianul catolic „Osservatore romano” îl defineşte, în numărul său din ultima duminică, „cel mai bun film despre Iisus turnat vreodată”. Ca să vezi!
Iisus era interpretat de un sindicalist antifascist, iar Sfânta Fecioară de către mama regizorului, Susanna, pe care de altminteri fiul o va mai pune să joace şi într-un alt celebru film, „Medeea”, alături de extraordinara soprană Maria Callas. Orson Welles va juca rolul… regizorului, un soi de alter-ego, filtrat totuşi printr-o ironie fabuloasă.
Rămâne să ne întrebăm ce anume va fi determinat, acum, după atâta amar de timp, instanţele de la Vatican să revină, atât de categoric şi de insolit, asupra mai vechilor opinii? Nu puţini – comentatori avizaţi ori simple voci din public – pun această reevaluare pe seama Papei Francisc. Şi înclin să le dau dreptate. Întâi de toate, fiindcă, în viziunea pasoliniană, Iisus, al său, conservă mult din povestea şi din doctrina Sfântului din Assisi: gustul sărăciei, al exemplului sacrificial, dar mai ales al unei simplităţi pe care şi stigmatele ştiute o subînscriu naturaleţii: existenţa, deci, ca natură, inocentă, pe care civilizaţia cu agresiunea sa de modernizare, cu maşinismul şi, mai ales, cu consumismul hulpav au adus-o într-o fază degradantă.
Filmul – de revăzut periodic şi ca o lecţie de etică, religioasă şi laică deopotrivă – trezeşte şi azi nu doar o empatie neobişnuită, ci şi un sentiment puternic de regăsire într-o lume tot mai rătăcită de o cale, a suferinţei asumate şi a dreptăţii curajoase, şi tot mai pierdută de ea însăşi.
