O altă (nouă) descumpănire

0
98

Mondo texteÎn învolburaţii ani nouăzeci, atunci când, în culisele deznădăjduitei lupte pentru confiscarea Puterii eliberate de uciderea barbară a Ceauşeştilor, spectrul european a devenit un criteriu prin care ne-am trezit divizaţi între români buni, adică proeuropeni, şi români răi, rectè antieuropeni. Clivajul, de departe artificial şi ficţional, funcţionând în bună măsură ca o găselniţă invocată ad hoc, departe de a fi sucombat, continuă şi acum să ne divizeze, alimentând aleatoriu spectrul uneia dintre cele mai imunde dezagregări ale societăţii (şi ale istoriei) noastre. Cum tentaţiei scenaritelor nu i te puteai sustrage într-un moment în care conşiinţele noastre ieşeau pervertite din deceniile în care fuseseră confiscate în numele unei ideologii meschinizate, manipularea şi-a intrat în rol şi a acţionat ca un veritabil tăvălug de bulversare a întregului orizont de alteptare.

Culmea ironiei, la palierul declarativ, ambele tabere se afişau ca proeuropene, făcând din bătrânul continent o adevărată mitografie, resuscitându-i atributul de eldorado crescut vertiginos în deceniile de cvasi-totală izolare ale erei totalitare.

Puţini dintre noi, risipiţi fie şi clandestin în ambele părţi, ne-am mai îngăduit un picur de luciditate în demantelarea aurei de mitografie, de altminteri de o evidenţă aproape scandaloasă: întâi, fie şi în baza unor elementare cunoştinţe de istorie, Europa era departe de a întruchipa cea mai bună dintre lumile posibile; cu un patrimoniu de conflicte în care orgolii naţionaliste şi noiane de litigii dospeau încă în dulapurile garnisite şi cu alte insidioase schelete, bătrânul continent acuza deja şi noi şi nu puţine tensiuni în jocul unui protagonism disimulat în spatele unei retorici de faţadă.

Apoi, surclasând modelul iniţial al unui proiect economic, comercial şi, cel mult, cultural-educaţional, pasul către o unificare politică s-a făcut sub pagoda unei frenezii ce-a aţipit orice simţ al unor decalaje frapante.

Ambiguităţile, când n-au căpătat forme conflictuale deschise, n-au făcut decât să alimenteze, direct ori subversiv, sentimentul euroscepticismului aţipit, mai mult ori mai puţin voluntar, prin cutele unor strategii bântuite de formalism şi de retorici îmbălsămate.

Aşa se face că, sub semnul pervers, nici măcar mascat, al unui demers asumat sub numele de o integrare cu două viteze, noii intraţi, cu România şi Bulgaria cap de listă, s-au trezit sub un regim de nou şi nu mai puţin pervers „colonialism”, real, oricât ne-am strădui să-i negăm evidenţele.

Cel mai straniu argument în acest context – şi pe care continuăm să-l ignorăm dintr-o neatenţie mai vinovată decât pare – îl constituie „tragerea de urechi” la care suntem supuşi sistematic de către instituţii şi lideri de la Bruxelles, de la Berlin ori Londra, în circumstanţe dintre cele mai descumpănitoare.