Sugestia pentru titlul de mai sus am împrumutat-o de la marele scriitor portughez José Saramago, laureat al Premiului Nobel în 1998, de la a cărui moarte s-au împlinit în aceste zile cinci ani. Romancier, jurnalist, eseist, artist plastic, dar şi iconoclast în poziţiile sale politice şi etico-sociale (şi-a afirmat de timpuriu şi constant ateismul alimentând polemici până dincolo de limita „scandalului”), autorul cărţii „Evanghelia după Isus Cristos”, tradusă şi la noi în seria operelor de la Editura Polirom, a ilustrat, cu verva-i arhicunoscută, cu câteva luni înaintea decesului, catalogul unei expoziţii a artistei spaniole Sofia Gandarias, organizată la Praga cu titlul „Kafka, vizionarul”. Saramago scrie: La întrebarea neliniştitoare, fie şi încărcată de o facilă retorică pe care Papa a lansat-o la Auschwitz, spre uimirea şi scandalizarea credincioşilor: „Unde era Dumnezeu?”, urmează această importantă expoziţie a Sofiei Gandaris care răspunde cu simplitate: „Dumnezeu nu-i aici”.
Şi, cu ironia sa devenită legendară, în ciuda gravităţii cu care şi-a susţinut, pe parcursul întregii vieţi, ne-credinţa sa – Unica şi autentica libertate a spiritului uman e cea a spiritului – sublinia el în aceleaşi context –, un spirit necontaminat de credinţe iraţionale şi de superstiţii, în unele cazuri chiar poetice, care totuşi deformează percepţia realităţii şi care ar trebui să jignească raţiunea cea mai elementară –, el considera că în loc să ne mai întrebăm unde era Dumnezeu, în anii terorii de la Auschwitz, mai bine ne-am întreba cu toţii unde ne aflăm noi, ce boală incurabilă e oare aceasta care ne îngăduie să inventăm o viaţă diferită, chiar şi cu zei, la nevoie, fără totuşi obligaţia de a crede în ei”.
El adăuga că este cât se poate de limpede că Dumnezeu nu l-a citit pe Kafka şi, pe cât i se părea lui atunci, în 1910, nici măcar Papa Ratzinger nu-l citise. Şi nici măcar pe Primo Levi, alt mare scriitor, italian, autorul celebrei cărţi „Dacă şi acesta-i un om”, una dintre cele mai crude radiografii ale suferinţelor îndurate în detestabilul lagăr din Polonia.
Fireşte, Saramago n-a fost doar un ateu, pe linia raţionalităţii carteziene ce-avea să deschidă calea modernităţii cu care ne-am fălit atâta vreme şi să pregătească, mocnit ori nemijlocit, şirul revoluţiilor traversând trei veacuri până astăzi. A fost şi s-a declarat, cu un orgoliu nu mai puţin provocator, un comunist, însă unul liber, fără constrângeri ideologice şi partinice, ba mai curând iconoclast şi în această postură, de vreme ce a creat probleme şi idiosincrasii mai multe „tovarăşilor de drum”, cum se spunea în jargonul „roşu” de altădată.
Lumea romanelor sale, fie cea reîntrupată din imaginaţia sa fabuloasă întru trasarea autenticei identităţi a poporului său, lusitan, fie cea ieşită din pura inventivitate a fanteziei înaripate, e una a realităţii crude, sălbatice aproape, demitizate şi decanonizate la maximum. Asta nu înseamnă că, în legătură cu Kafka, afirmaţia sa „scandalizată” nu e amendabilă: dimpotrivă, pentru cine a citit, lăsând la o parte parabolice pagini romaneşti kafkiene, măcar filele jurnalului marelui vizionar praghez şi evreu, ar putea cu destulă îndreptăţire să riposteze lui Saramago: Da, posibil ca Dumnezeu să nu-l fi citit pe Kafka. Însă e aproape cert că el, Franz Kafka, îl va fi citit pe Dumnezeu”.
