Se împlinesc în toamnă paisprezece ani de când, în ambientul uneia din numeroasele ediţii ale prestigiosului Premio Internazionale di Narrativa desfăşurat cu un parcurs decenal în cocheta localitate medievală abbruzzeză din Italia, l-am cunoscut pe universitarul şi pe cărturarul Antonio Sorella.
Titular al catedrei de Istoria Limbii Italiene de la Universitatea „G. D’Annunzio” din Chieti-Pescara, el împlinea, printre alte multiple diligenţe academice, acasă şi afară, prin locuri prin care îl chema destinul limbii şi al culturii italiene, şi pe aceea a coordonatorului ştiinţific al editării caietelor cu lucrările prezentate în plenul congreselor internaţionale consacrate, în cadrul Premiului, unor personalităţi de prim rang ale literaturii italiene, precum şi unor premiaţi Nobel. E mai mult decât ilustrativ a numi câţiva, dintre clasici, moderni şi contemporani, de la Dante, Shakespeare, Dolstojevskj, Pirandello, Leopardi şi până la Saramago, Luzi, de la Solgeniţîn la Umberto Eco şi Gunter Grass la Claudio Magris şi Imre Kertesz, ce-au făcut „obiectul” unor zile pline de comunicări cu participarea unor prestigioşi critici şi istorici literari, scriitori şi academicieni de pe toate meridianele lumii.
În răgazuri colocviale, Omul Sorella m-a surprins, la primele noastre discuţii, prin surâsul lipsit de orice umbră ironică, în care se disimula o zestre de o bonomie aproape pierdută, azi, în zarva clevetitoare de extracţie post-modernă; ori post-umană; m-am întrebat dacă nu cumva, pe urmele acelei aserţiuni a lui Goethe cel înamorat de Italia şi care sugerea un soi de complementaritate între spiritele meridionale şi cele nordice – un fel de atracţie a contrariilor -, Antonio Sorella nu condensa, în intimitatea sa structurală, ceva din rigoarea, gravitatea, seriozitatea septentrională. Poate, mi-am zis la un moment dat, aşa s-ar explica şi interesul său pentru culturile nordice, din moment ce la Riga, în Letonia, ţinuse conferinţe şi cursuri de limbă italiană, iar la Bratislava chiar coordonase, câţiva ani, departamentul de italianistică. Şi toate acestea pe cont propriu, fără solicitări instituţionale, cu o generozitate pe care avea s-o confirme şi atunci când l-am invitat, cumva intempestiv, la Craiova, pentru o expertiză universitară de specialitate.
La ultima ediţie a Premiului Penne la care am participat, purtând cu mine voturile „juraţilor” populari din rândul studenţilor italienişti craioveni pentru câştigătorul concursului internaţional de roman (între două romanciere italiene şi unul rus), am petrecut, pe o terasă din Montesilvano, o dimineaţă autumnală din care răzbătea ceva din mirifica atmosferă dannunziană. Era însoţit de două studente slovace de la catedra de care se ocupa şi care reprezentau şi ele voturile colegilor lor pentru aceeaşi competiţie literară internaţională. La Penne, la reuniunea de prânz, el şi studentele sale mi-au oferit o surpriză de neuitat: alăturându-mi la masă o tânără, m-au instigat să vorbesc româneşte. Departe de a înţelege resortul acelei solicitări mai mult decât o glumă amicală, m-am predat, bâlbâind câteva vorbe la întâmplare. Tânăra de alături mi-a răspuns într-o română cu acel fermecător accent bănăţean. Aveam să aflu, mai mult de la Antonio decât de la ea, că era româncă, născută şi trăită la Arad dintr-o familie de slovaci care se reunise cu neamul risipit la Bratislava, unde ea îi urmase după liceu şi unde urma cursurile de italiană. Orgoliul meu de român avea să se împlinească abia imediat ce amfitrionul italian ca şi cele două studente slovace mă asigurau că ea, românca, era de departe cea mai strălucită din întreg departamentul. Motiv pentru care Antonio îi mijlocise o bursă Erasmus, chiar în acel an, la Universitatea „D’Annunzio”, al cărui eminent dascăl era. Şi este.
Contribuţiile ştiinţifice ale lui Antonio Sorella sunt impresionante: şi impunătoare, nu atât prin cantitate, cât prin calitatea conferită de o specificitate rară în domeniul cercetării de astăzi, chiar în ambientul unei culturi, cea italiană, în care tradiţia culturală concurează vârsta civilizaţiei Occidentului modern. E vorba, întâi de toate, de o activitate de editare de texte, medievale, renascentiste şi din veacurile iluministe, în care competenţa lingvistică necesită necondiţionat o cunoaştere intimă a contextului istoric şi cultural şi în care acribia e însoţită de un travaliu extrem.
Un succint inventar îmi pare suficient pentru conturul biografiei intelectuale a lui Antonio Sorella.
Ediţii şi studii monografice
Dialogo delle lingue / Sperone Speroni ; edizione condotta sull’autografo, Pescara, Libreria dell’Università, 1999; Alessandro de’ Pazzi e il Rinascimento fiorentino : dalle posizioni machiavelliane ai Medici e a Bembo, con testi a cura di Annalisa Civitareale. Chieti, Pescara, Uni-press, 2013; L’Hercolano / Benedetto Varchi, edizione critica, Pescara, Libreria dell’Università, 1999; Le osservationi grammaticali e poetiche della lingua italiana / Matteo di San Martino.
Pescara, Libreria dell’Universita editrice,1999; Ex libris ed ex musicis di Vito Giovannelli / Angela Iannotti, Pescara, Editrice Italica, 2000; Scritti grammaticali / Benedetto Varchi, Pescara, Libreria dell’Università, 2007; Dalla textual bibliography alla filologia dei testi italiani a stampa,
Pescara, Libreria dell’Università editrice, 1998; Magia, lingua e commedia nel Machiavelli , Firenze, L. S. Olschki, 1990; Aspetti del linguaggio letterario abruzzese, Pescara, Libreria dell’Università editrice, 1994; Manualetto di dizione per centro-meridionali : proposte per una resistenza linguistica nell’Italia che si riscopre razzista, Pescara, Libreria dell’Università, 1997;
Manualetto di dizione : proposte per un’educazione linguistica nell’Italia che si riscopre razzista, Pescara, Libreria dell’Università editrice, 2001; Il progetto linguistico-culturale di L. A. Muratori, Pescara, Trimestre, 1981; Sull’alternanza passato prossimo/passato remoto nella prosa italiana moderna, Roma, Istituto della enciclopedia italiana,1984; Italiano pratico : Situazioni tipiche di uso dell’italiano parlato e scritto, con glossari in inglese, francese, albanese, russo e polacco, 2004; Studi linguistici abruzzesi, Pescara, Libreria dell’Universita, 2000; L’autore sotto il torchio : saggi di tipo filologia, Pescara, Libreria dell’Università, 2004; I nuovi modi della tradizione: la stampa fra quattro e cinquecento (con Giorgio Montecchi), Roma-Salerno, 2001; Tra lingua e letteratura, Roma, Edizioni dell’Ateneo, 1987; Il linguaggio letterario nella narrativa e nel teatro contemporaneo, Pescara, Opera, 2009; Il linguaggio narrativo contemporaneo 2.,Pescara, Opera, 2010.
Adăugând şi alte ediţii şi culegeri îngrijite cu aceeaşi pasiune şi acribie ce-i sunt atât de intime, precum culegerile de comunicări de la câteva congrese de mare interes (Umberto Eco : Sponde remote e nuovi orizzonti : convegno internazionale : Penne, 29-30 novembre 2001, Pescara, Tracce, 2002 ori Congresso internazionale della Cultura adriatica, 1, 2004 în collaborare cu Marilena Giammarco, nu facem decât să potenţăm, pe cât posibil, un profil de cărturar rar, iscoditor prin biblioteci, din păcate tot mai abandonate în favoarea noilor forme comunicaţionale, dar şi prin arhive risipite pe itinerarii glorioase ale culturii italiene şi nu numai.
(De menţionat că multe dintre ediţiile îngrijite, prefaţate şi adnotate de Antonio Sorella beneficiază de colaborarea unor colegi confini şi operând în cadrul unei veritabile şcoli lingvistice cu accent pe valorificarea tezaurului de limbă şi de cultură textuală).
Relectură a cântului Francescăi
(fragmente din studiul consacrat unei noi interpretări a celebrului Cânt V din “Infernul” lui Dante Alighieri)
Recitând cântul V din Infern, rămânem uimiţi de fiecare dată de numărul impresionant de repetiţii, ecouri fonice, asonanţe şi insistenţe asupra parcursurilor metrico-formale, în chip de refren. Cititorul de azi nu poate să nu găsească o anumită asemănare – si parva licet – între stilul lui Dante din acest cânt şi cântecul italian modern ( şi nu numai italian). Repetate (chiar în derivaţie şi poliptoton) mai mult decât a denota obiecte şi concepte, cuvintele servesc în a crea atmosfere, stări de suflet. Desigur, în general în Comedie, Dante nu se arată prea mult supus preceptului clasic şi, mai apoi, scolastic, de a evita repetiţia, care încă şi azi face limba noastră atât de diferită de alte limbi europene şi care făcut astfel ca generaţii de elevi să se prezinte în clasă pentru lucrarea de italiană, poate chiar fără vocabular, dar dotaţi cu credinciosul dicţionar de sinonime şi de antonime. Cu toate acestea, în cântul V insistenţa lui Dante asupra unor anumite cuvinte este atât de evidentă, încât nu poate fi considerată întâmplătoare. Şi totuşi, o primă consideraţie trebuie făcută aici în mod preliminar şi adică faptul că nici cititorii vechi cei mai îndepărtaţi de opţiunile stilistice ale lui Dante – precum Petrarca, spre exemplu -, nici cei ce s-au succedat până azi, în orice caz cu toţii fideli logicii acelei horror iterationis, n-au reuşit vreodată să se sustragă fascinaţiei acestui cânt, considerat pe bună dreptate cel mai faimos episod al literaturii italiene şi poate europene.
[…]
Ilustrând lingvistic şi retoric acest cânt, Dante ar fi dorit probabil să susţină intenţionat conţinutul prin repetiţii sau variaţii foarte studiate, în vreme ce a lăsat estompate, ori de-a dreptul ambigue unele pasaje, care în realitate pot fi diferit interpretate. În esenţă, cântul V al Infernului rămâne încă şi azi unul dintre cele mai discutate de către critică, şi unul dintre cele mai obscure. […]
Pasajul cel mai dur este v. 103: Amor, ch’a nullo amato amar perdona (Iubire ce niciunui îndrăgostit a mai iubi nu-i iartă, n. tr.). El a fost citit secole la rând ca nucleul teoretic al autojustificării Francescăi, condamnată tocmai pentru asta de aproape totalitate comentatorilor vechi şi exaltată în schimb de către romantici şi de către mulţi cititori moderni…
