La orizont, alegerile europarlamentare, cu miza lor imensă

0
111

Se discută puţin, cel puţin deocamdată, despre alegerile europarlamentare, pentru care de mâine începe campania electorală. Ca ţară membră a UE, statut de pe urma căruia avem destule avantaje, unele insuficient valorificate, aceste alegeri nu ne pot fi indiferente decât cu preţul mărturisirii scandaloase că „ne-am săturat să fim europeni”. Şi pot exista şi astfel de rătăciţi. La capătul alegerilor europarlamentare, vom putea anticipa şi succesorul lui Jose Manuel Barroso la preşedinţia Comisiei Europene: social-democratul Martin Schulz (58 de ani) sau creştin-socialul luxemburghez Jean Claude Juncker (59 de ani). Creditaţi cu şanse apropiate. Martin Schulz, învestit de Partidul Socialist European (PSE), deţine preşedinţia Parlamentului European şi îşi prepară această campanie electorală din ianuarie 2012, intenţionând, se spune, o revoluţie instituţională. Deţine bune cărţi în mână. El pleacă de la premisa că Politica Agricolă Comună (PAC) este singura unanim împărtăşită de UE, care trebuie să-şi revigoreze toate competenţele. Să nu omitem realitatea că legislaţia europeană are prioritate în faţa legislaţiei naţionale. La rândul său, luxemburghezul Jean Claude Juncker, fost longeviv premier în ţara sa, dar şi ministru de Finanţe, este un tip subtil, care a participat la elaborarea Tratatului de la Maastricht, fiind denumit apoi „Mister Euro”, în timpul crizei financiare declanşate în 2007, când era şi preşedintele Eurogrup. Sondajele de opinie plasează mai apropiaţi ca niciodată social-democraţii de popular-europeni. O observaţie, poate interesantă: Martin Schulz n-a avut rival la nivelul PSE, în timp ce Jean Claude Juncker, la Dublin, la Congresul PPE, a avut în francezul Michel Barnier un adversar de luat în seamă, mai ales că Angela Merkel (CDU/CSU) optase pentru patronul FMI, franţuzoaica Christine Lagarde. O altă observaţie, sau mai de grabă un alt detaliu: după scrutinul din 2009, popularii europeni (PPE) au avut un ascendent de 80 de locuri în faţa social-democraţilor în Parlamentul European. Ori, de repartizarea celor 751 de mandate în Hemiciclu va depinde şi alegerea preşedintelui Comisiei Europene. Se anticipează că Martin Schulz ar putea avea nevoie şi de voturile Verzilor şi liberalilor pentru a se impune. Ce se va petrece la nivelul celorlalte instituţii europene, inclusiv Executivul european, depinde, dacă nu covârşitor – fiindcă avem în vederea şi opţiunea şefilor de stat şi de guvern în desemnarea comisarilor europeni şi chiar a preşedintelui Consiliului European – tot de deznodământul alegerilor din 25 mai a.c.. Marea confruntare dintre câmpurile politice ale celor doi protagonişti, apropiaţi Angelei Merkel, este de fapt una între doi… francofili. Martin Schulz, fotbalist în tinereţe, şi-a abandonat studiile, cu o viaţă dezordonată, deschizându-şi un magazin de cărţi la Wurselen, oraş în care va deveni primar în 1987. Autodidact, dotat cu o memorie prodigioasă, îndrăgostit de Franţa, el este capabil să descrie geografia locuinţelor tuturor scriitorilor din Paris, stradă cu stradă, număr cu număr. Jean Claude Juncker, victimă a unui accident rutier în tinereţe, va sta multă vreme în convalescenţă în 1989, pentru ca după acest rendez-vous ratat cu moartea să probeze, în anii următori, o vitalitate care a stârnit admiraţia altor şefi de guverne. Sunt destule alte argumente, pe care le vom dezvolta în perioada următoare, ce fac din alegerile europene naţionale un test de fidelitate faţă de UE, dar şi o dovadă de maturitate democratică a noastră, a fiecăruia în parte.