22 decembrie 1989… Dimineaţă de vreme, un cald neverosimil, înscris mirabil în tonul zilelor de speranţă regăsite după decenii de răbdătoare pacienţă. Cu oboseala ultimelor nopţi nedormite, conectat la undele radio pe apucate, eliberate şi ele de sindromul spaimei, ajung la redacţia revistei „Ramuri”, cu certitudinea că asist la ultimele ceasuri ale lui Ceauşescu. Ce-i drept, nu-i bănuiam sfârşitul nefiresc de crud şi dincolo de orice urmă a legalităţii: un act odios ce va marca viitorul imediat cu nedorite suspiciuni.
Nu ştim nici azi, la un sfert de veac distanţă, dacă a fost revoluţie ori lovitură de stat. Cu siguranţă, a fost şi una şi alta. Şi chiar mai mult decât atât. Pentru cei, mulţi-puţini, convinşi că, îmbrăcându-şi regimul în veşminte ceva mai umane, Ceauşescu ar fi putut supravieţui, le sugerez doar un efort minim de imaginaţie: cum şi-ar fi putut conserva oare „domnia”, fatalmente autoritară, despotică, în contextul unei lumi teribil de fluide. Cu noile media iniţiind o adevărată mutaţie antropologică (fiindcă e un sofism a spune că generaţiile internaute şi-au radicalizat identitatea în raport cu cea a părinţilor lor), e imposibil şi de imaginat astăzi rezistenţa unei societăţi claustrate într-un sistem autoreferenţial).
Sigur că subiectul uman, de la anticii înţelepţii chinezi trecând prin grecii lui Platon şi medieviştii Sf. Augustin, prin umaniştii florentini ori comunarzii post-napeleonieni, a fost şi a rămas în căutarea unei „noi ordini”. La fel de sigur e şi că, până ca viziunile lor axiomatice să prindă viaţă, lideri ai marilor puteri proiectau ei, cu mai multă şansă, noi… lumi.
Şi ca întotdeauna, în numele schimbării, în cadrul căreia invocarea libertăţii, a democraţiei şi a statului de drept a funcţionat ca unic slogan câştigător. Apoi, cercul se închide, şoptit ori zgomotos, sub girul dezolării reînviate sub biciul dezamăgirilor nesfârşite. Schimbarea s-a produs, însă existenţa îşi urmează implacabilul său parcurs într-un orizont al aşteptărilor înşelate.
Apoi, ca în parabola înscrisă genial de Arghezi într-un poem de pe la sfârşitul anilor treizeci, acelaşi subiect uman ce pornise falnic la o vânătoare de destin, întors acasă, la vatră, contemplă curgerea nisipului din palme, răpus de inclementa interogaţie a lui Dumnezeu: Ce-ai căutat, tu, neghiobule, atât de departe când tot ceea ce îţi trebuia se afla aici, în ogradă şi în vatră?…
Libertatea rămâne fără îndoială idealul cel mai de preţ al fiinţei umane. Şi merită orice sacrificiu. Ea este însă un fel de contract tacit, dar nu mai puţin profund şi responsabil, prin care investim într-un Viitor preponderent utopic. Şi atât. Nu totdeauna, nu mereu lumea e aşa cum… suntem. E mereu altfel. Sau altceva, altcumva. Nu mereu cum ne-o dorim. Ori cum ne-o imaginăm. E aşa cum este şi, mai ales, cum devine printr-un tainic proces de transformare continuă pe care nicio entitate misterioasă nu-l controlează dar în care intervin, din când în când, aleatoriu ori prin imixtiuni de forţă, nişte pretinşi demiurgi ai Istoriei; şi ei viitoare, sigure, victime ale elanurilor utopice.
Da, mărturisesc, cu exact douăzeci şi cinci de ani în urmă, în dimineaţa învăluită de un neverosimil cald însorit, am trăit, cu o intensitate istorică, acele ore astrale ale unei căderi, în afară, şi ale unei regăsiri în intimitatea în care resemnarea părea infinită. Au murit semeni, tineri în Craiova şi în alte oraşe, şi n-am aflat nici până acum „proprietatea” şi „proprietarii” gloanţelor ce i-au răpus, după cum nu ne-am decis nici pentru identitatea acelei neaşteptate schimbări. Revoluţie ori lovitură de stat, ce-o fi fost, evenimentul a marcat un hotar, nu doar între două sisteme, ci între două lumi pornite grăbit şi imprevizibil pe un făgaş cu un mai acut simţământ al înţelegerii, dar cu derapaje mai tulburătoare ca în trecut, aşa cum vestesc, de prin colţurile Terrei, gurile de foc ale unor conflicte fără de capăt.
