Un deceniu cu Băsescu

0
203

S-a încheiat „epoca Băsescu”, cuprinsă înlăuntrul a două mandate succesive, preşedintele, considerat aproape unanim, ca cel mai nonconformist pe care l-a avut România post-decembristă. Am trăit cu frenezie o flecăreală continuă, mulţumiţi că avem ce bârfi, fără să ne pese că ţara căreia îi aparţinem ar putea fi părăsită de istorie. S-a vrut dintr-un început preşedinte-jucător şi asta a fost. Forţând limitele Constituţiei până acolo unde aceasta – mai exact textele ei –  dobândise geometrie variabilă. Pe aceste considerente, în două rânduri (2007 şi 2012) a avut de trecut prin referendumuri de demitere, adevărate furci caudine, la cel din urmă salvându-se graţie Curţii Constituţionale. Simpatizanţii l-au adulat sau au închis ochii, convinşi de iluzia că pentru consolidarea unui stat de drept totul este permis. Adversarii l-au contestat cu fervoare, timp de zece ani. Fireşte, la o retrospectivă totul pare încurcat, fiindcă în politică n-au nici o valoare nici bunul simţ, nici logica şi nici funestul idealism. Traian Băsescu a fost el însuşi, timp de un deceniu, fiindcă, aşa cum glosa într-o împrejurare, „n-am ce să schimb în comportamentul meu”, s-a şi întâmplat. Admirat şi dispreţuit în proporţii când echivalente, când asimetrice, a vorbit mult şi a făcut mult mai puţin. Se spune, mai mult în politica externă (NATO, UE, parteneriatul strategic cu SUA) decât în politica internă. Şi poate că aşa stau lucrurile. „Cel puţin e sincer” s-au consolat simpatizanţii, de parcă sinceritatea ar fi o calitate în sine şi n-ar exista şi sincerităţi greţoase, deşi în cazul de faţă s-ar putea vorbi de un „tupeu al sincerităţii”. Şi bine că ne-a ferit până la urmă Cel de Sus de o ură prea sinceră. În fine, nu puţini dintre admiratorii săi s-au dezis de el pe parcursul timpului, unii pe „nepotrivire stilistică”, cum ne încredinţează Andrei Pleşu. Care totuşi îl găsea spontan, tranşant, neimpresionabil şi nemanipulabil. Şi-i fusese consilier prezidenţial. Dorin Tudoran, un ziarist realmente de excepţie, ne îndeamnă, fără a fi bănuit de ipocrizie, „să-i recunoaştem meritele preşedintelui care pleacă, să fim drepţi cu el. Mai drepţi decât ar fi putut să fie el cu el însuşi”. Dificilă ipostază, deşi toate ipostazele au în ele un coeficient de indezirabil. Pedagogic vorbind, o ieşire din dilemă ar fi obligativitatea unei opinii. Nu inventariem acum abuzurile geometrizante, penumbrele, căderile inavuabile, convingerile inerţiale, idiosincrasiile care au dus la dezbinarea societăţii, ci altceva vrem să spunem: faptul că, timp de zece ani, în nici o împrejurare Traian Băsescu n-a fost sursa noastră de curaj şi de solidaritate. Ci doar de amărăciune şi de disperare. Niciodată emblema a ceea ce-i mai bun în conştiinţa românească. Pentru a ne fi dor de el. Fireşte, s-au schimbat multe şi poate schimbările petrecute nu puteau fi nici mult mai confortabile, nici mult mai consistente, nici mult mai rapide. Dar obligaţia unui preşedinte al ţării, cum, de altfel, făgăduise, era o restaurare morală a ei. Şi anturajul său ne-a lămurit. Oricum, chiar erodat sufleteşte de excesul atacurilor a căror ţintă a fost, n-avea dreptul să se simtă jignit, infailibil şi nici părtinitor. Un discurs – măcar unul – de însufleţire a naţiei, de îmbărbătare a ei, în atâtea şi atâtea momente de cumpănă, sfidând sensibilităţile private, l-ar fi ajutat enorm şi ne-ar fi dat motive să spunem „vă mulţumim domnule preşedinte”. Aşa că, nici exces de indignare, nici exces de onoare.