Românce – victime ale unei sclavii medievale în Italia

Deşi citisem, încă de la apariţia relatărilor într-o întreagă pagină din cunoscutul săptămânal italian „L’Espresso”, despre suferinţele la care sunt supuse câteva sute dintre cele vrei cinci mii de femei imigrante supuse unei revoltătoare sclavii în vasta reţea de sere de legume de pe câmpurile siciliene din vecinătatea oraşului Ragusa, am ezitat pentru moment să-mi exhibez revolta. Poate tocmai „noua” oroare (a sclavelor române), cum îşi titrează reporterul italian, Antonello Mangano, ampla sa documentare prin barăcile improvizate în care îşi trăiesc coşmarul nişte fiinţe umane într-un regim de segregaţie amintind de vremuri medievale mi-a generat un disconfort jenant, cu puseul de incredulitate că astfel de realităţi mai sunt încă posibile.

Revin, la aproape o lună de la acea relatare, îmboldit şi de recentele deplasări ale lui Victor Ponta, în dubla sa calitate de premier şi de candidat la Preşedinţie, în Italia şi în Spania, ale căror ecou a fost tendenţios manipulat cu intenţia de a le compromite, prin larga evocare a unor fluierături, fără îndoială fireşti şi cu temeiuri particulare, de la caz la caz.

Supralicitarea acestor contestaţii, izolate, cazuistice, mai ales cele de la Madrid, din care o singură voce se detaşa, a celui ce părea să fie şi autorul înregistrării, a devenit, deloc întâmplător, un viral pe reţelele de socializare ale frontului anti-pesedist. Nimeni nu şi-a pus problema ce-ar fi păţit, în circumstanţe similare, Elena Udrea ori Johannis, ca să nu mai vorbim de Traian Băsescu, al cărui gust pentru „băile de mulţime” a trecut în sfera frisoanelor maladive.

Dincolo de astfel de manipulări ce bântuie în actuala campanie, problema condiţiei emigranţilor români – cifraţi la aproape trei milioane, cât populaţia unor state mai mici ale Europei – reclamă o implicare urgentă dincolo de formatul unor angajamente discursive. Sigur este faptul că dimensiunea fenomenului, devenit de masă, nu e inculpabil lui Victor Ponta mai mult decât guvernărilor de dreapta, ale lui Boc-Băsescu, mai ales.

Cine nu-şi aduce aminte halucinanta replică pe care Traian Băsescu, aruncat literalmente în corzi de către Crin Antonescu în confruntarea de la Cluj dinaintea primului tur al alegerilor din 2009, a sugerat, cu o seninătate diabolică, românilor să plece în lume, fiindcă tocmai acesta ar fi fost rostul libertăţii câştigate. Şi românii au continuat să plece, fie în pâlcuri de cerşetori prin staţiile de metrou, fie, izolat, dedulciţi la furtişaguri prin zone aglomerate, însă cei mai mulţi vânzându-şi braţele în trude şi meserii pe care beneficiarii lor nu prea erau dispuşi să le acopere.

În câmpurile de lângă localitatea Vittoria, în sudul extrem al Siciliei, muncesc şi vieţuiesc, în condiţii de robie medievală, cca. 3000 de imigranţi, din care 1000 sunt tunisieni sosiţi încă din anii optzeci, vreo 850 albanezi şi puţin peste 800 români; majoritatea sunt femei, însoţite de copii, de diferite vârste. Nota bene: cifrele luate din statistica provincială a Ragusei datează din 2010, anul blestemului guvernării Băsescu-Ponta.

Reporterul, „infiltrat” – fiindcă autorul spune că funcţionează tradiţia mafioticei omertà calabreze: orice denunţ al abuzurilor generând măsuri punitive greu de prevăzut – în rândul româncelor ziliere, descrie câteva drame desprinse parcă din peliculele americane ale segregaţiei populaţiei de culoare din sudul plantaţiilor de bumbac de acum vreo două secole. Este denunţată practica violurilor repetate ale tinerelor românce, condiţionate în fel şi chip, inclusiv cu ameninţări de moarte (cazul unei Alina de 21 de ani), dar şi, mai oribil, cazul unei femei de vreo patruzeci de ani, văduvă şi mamă a doi copii şcolari, obligată, spre a-şi asigura transportul celor două odrasle la instituţia şcolară care se află la distanţă de câţiva zeci de kilometri, să-i satisfacă, noaptea, în taină şi prin unghere aleatorii ale câmpului, poftele scârnave ale proprietarului serelor unde lucrează.

Şi dramele nu se opresc aici. Pe lângă povara unei munci istovitoare şi o remuneraţie după dispoziţia patronilor, altminteri afişându-şi nestingheriţi pretenţiile de stăpâni pe viaţa şi pe moartea sclavelor lor, sunt la ordinea zilei avorturile şi complicaţiile maladive ale acestora, în totala indiferenţă a organismelor locale şi naţionale italiene. Motivele? Aceleaşi ale unei tradiţii mafiote seculare supravieţuind, iată, în forme şi cu protagonişti noi, de data asta miile de sărmani plecaţi de-acasă în căutarea unui trai mai bun, devenind însă victime ale unui flagel – al sclaviei – într-o Europă Unită,etalată ca model de civilizaţie, dar surdă şi oarbă la practici ale unora dintre cele mai mari şi nefericite tragedii ale istoriei sale.

Aceasta n-o fi, poate, o temă de campanie electorală, dar cu siguranţă una, de o importanţă extremă, la nivel guvernamental şi în atenţia întregii clase politice autohtone. Mai mult, poate, a sosit momentul unei revizuiri profunde a agendei Ministerului de Externe, blocat, cum se ştie dar nu se recunoaşte îndeajuns, la nivelul unor mai vechi metehne şi mentalităţi etalând o diplomaţie exclusiv defensivă. Şi, aş spune, defetistă.