Şansa unei alte Europe

0
128

Deşi scrutinul pentru Parlamentul European a început, în câteva dintre statele membre, testul major, decisiv va începe peste mai puţin de patruzeci de ore. Un test care angajează, întâia oară de la primele alegeri din 1979, viitorul însuşi al Uniunii şi, fireşte, al bătrânului continent, disputat, controversat, adulat şi recuzat, reper al Occidentului ca leagăn al civilizaţiei, dar şi martor şi actor al unei istorii în care tragediile s-au succedat într-un ritm ameţitor şi bulversant.

Campania electorală, criticată de mulţi, observatori şi politicieni, analişti simbriaşi ori gânditori autonomi, divizaţi între un scepticism afişat şi un optimism reţinut, s-a dovedit, când n-a fost cu totul anostă, o dispută aprigă, incontinentă, cu o acuzată doză de buimăceală a cărei consecinţă deja pronosticată se va traduce într-un absenteism record.

În câteva dintre statele „ponderale” ale Uniunii, în Franţa, Italia şi chiar în Anglia, trendul contestatar a generat frisoane aproape maladive, perturbând substanţial establishmentul forţelor politice protagoniste prin tradiţie: lovituri năucitoare, paralizante chiar, au sosit dinspre un extremism pe cât de dispers, „ideologic”, pe atât de agresiv prin „programul” antisistemic, anexându-şi o retorică populistă al cărui impact în masa europenilor buimăciţi de criză şi de o austeritate primitivă ca soluţie dovedită păguboasă a generat perspectiva unor victorii peste cele scontate.

În acest atipic şi tulburat context, nu doar viitorul Parlament, ci destinul însuşi al Europei, a cărei unitate şi aşa marcate de un deficit de conştiinţă organică a tot fost disputată, reclamă ceea ce s-a numit atributul unui moment istoric: o răscruce cât un pariu, în care nicio profeţie nu se detaşează dincolo de spaţiul ambiguităţii ce se va întinde cu mult dincolo de închiderea urnelor. Personal, consider că, iarăşi întâia oară, scrutinul nu va desemna un câştigător detaşat şi, deci, vom asista la un fenomen, cu dizgraţiile deja verificate în ultimii ani în cadrul alegerilor naţionale: reaşezări, târguieli – ce nu ar trebui condamnate din start, decât dacă vor fi alocate unor trocuri insipide şi groteşti.

Nu cred în pronosticul unei victorii a popularilor, fie şi la limita deja preconizată; în definitiv, starea de dezagregare cu care se confruntă Uniunea li se datorează în mare măsură. Agentul forte al catastrofelor soluţii anti-criză PP a fost, lui i se datorează şi recesiunea de astăzi şi e suficient să investigăm, cu argumentul datelor şi al faptelor, veridicitatea acestei aserţiuni în contextul autohton: opt ani, aşadar două legislaturi naţionale, de politică pedelist-liberală, dar subsumată băsescianismului primitiv la nivel doctrinar au marcat o perioadă infertilă şi stagnantă, cu consecinţa compromiterii mai tuturor instituţiilor structurale ale statului. Un adevăr mistificat de nişte propagandişti pe cât de agresivi pe atât de mincinoşi, cu Băsescu în prim-plan (asumându-şi, între două reprize de râs hohotitor, tăierile de salarii şi de pensii, nu însă şi consecinţele catastrofale ale acestora), dar şi cu vajnicul „avocat” oscilând, aiuritor, între simbria de „procuror” şi de „judecător”: e vorba, fireşte, de Monica Macovei.

M-a siderat, în aceste ultime zile, disperarea cu care acest autoînscăunat „comisar” dintr-o tradiţie revolută al „răului” din propria sa ţară aruncă pe piaţa electorală sentinţe de o turpitudine pe care numai clandestinitatea unei inconştienţe o egalează. Declară, iată, că o victorie a socialiştilor europeni ne va întoarce, istoric, cu decenii în urmă. Or, o astfel de năucitoare poziţie e uşor anulată de două argumente la îndemână, unul istoric, celălalt pe cale de a se istoriciza.

Întâi de toate, neinstruită „europeneşte”, bolnavă de narcisism (a se vedea lauda de sine ca pe vremea bilanţurilor uteciste de odinioară), ignoră adevărul că proiectul european în faza sa constructivă e datorat unor personalităţi de stânga, ba chiar, dacă ne referim la italieni, chiar socialişti cu legitimaţie. Apoi, revenind la problema corupţiei, de acasă, pe care pretinde a fi atacat-o, ba chiar distrus-o, o judecată mai simplă, în datele ei vizibile, probează exact opusul. Fiindcă, cu Băsescu la pupitrul de jucător al guvernărilor „populare” de opt ani, din cei zece pe care îi va împlini, ca „bulibaşă”, peste câteva luni, corupţia, departe de a se fi stârpit, a crescut şi e bine mersi.

Fiindcă, dacă n-ar fi aşa, atunci toate discursurile anti-, toate îngrijorările, ba chiar atenţionările din spaţiul politic şi public (inclusiv cele de alaltăieri ale lui Joe Bidden), ar fi lovite de gratuitate.

A judeca, schematic, acuzând adversarii de ceea ce tu însuţi eşti vinovat – fiindcă baroni au fost, sunt şi vor fi nu numai, sau nu neapărat, datorită unei agregări politice, ci al unei permisivităţi instituţionalizate, iar instituţiile n-au stat, nici măcar acum, în subsidiaritatea social-democraţilor. Nici în România şi nici la Bruxelles.

În rest, nu ne rămâne altceva decât să vedem dacă, în somptuoasele aule ale viitorului Parlament European, nu vom întâlni, ca trist şi nedorit orgoliu…naţional, ceva din spiritul „jucăuş” al universalului nemuritor Nenea Iancu. Cu clovnul italian de cinci stele care anunţa, marţi, că de luni va începe procesul pe internet, online, al politicienilor şi jurnaliştilor din Peninsulă, aşadar unul „public”, ca în tristele perioade stalinist-hitleriene, spectacolul e dinainte asigurat. În orice caz, un lucru a sigur: extremiştii vor arbitra viitorul PE, instituţiile europene şi, în consecinţă, viitorul nostru imediat. Motiv de a ne înfiora. Şi a vota în cunoştinţă de cauză. Ceea ce înseamnă, la nivel european, în favoarea unicei alternative viabile: socialiştii, singurii care sunt condamnaţi să surclaseze consecinţele crizei catastrofale. Şi, de ce nu, reformarea Uniunii Europene.