În urmă cu 34 de ani, care se împlinesc astăzi, sediul fostului Comitet judeţean de partid Dolj, devenit ulterior, până recent, sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean Dolj, cunoscut sub denumirea de Palatul Administrativ, a fost luat cu asalt de mulţimea de craioveni, adunată din zorii zilei, după un marş pornit de pe platforma industrială de est a Craiovei. Pe fondul evenimentelor de la Timişoara, şi din Capitală. La orele prânzului, un prim act al revoluţiei, se încheia paşnic, după pactizarea armatei, cu cei care aveau să se numească ulterior revoluţionari, iar unii pe bună dreptate, pentru curajul fără seamăn probat. Ce paradox! Singurul care va rămâne ulterior pe meterezele incerte va fi… Radu Berceanu, devenit liderul Frontului Salvării Naţionale pentru o vreme, apoi om politic consacrat cu cariera de acum cunoscută. O bună perioadă, e drept confuză, a fost numărul unu în administraţia publică şi politică a Doljului. De 34 de ani ne străduim, fără egal şi incredibil, să anulăm un mit democratic, negând propriile acte de curaj a celor care temerar au ieşit în stradă. Autonegarea românească a făcut şcoală în încercarea de a convinge pe alţii că de fapt, ceea ce s-a petrecut, pe 22 decembrie şi în zilele următoare, a fost o scamatorie, o lovitură de stat mascată, numai pentru faptul că la fel ca în toate revoluţiile a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. Iar cei care au murit în acele zile, au murit… din cauza lor, şi nu a reglării de conturi între instituţiile de forţă ale ţării. Deşi, sacrificiul şi entuziasmul la nivel de masă au atins atunci cote aproape mistice. Acele zile au avut, în ele, aproape totul spre a deveni momentul exemplar al istoriei noastre recente. Am vorbit despre KGB, CIA şi alte servicii străine, poate implicate, dar nu covârşitor, mai mult decât de craiovenii care s-au apropiat de militarii de pe tancuri, cu care au pactizat. Am vorbit, de asemenea, de derbedei, care au obţinut certificate de revoluţionar fără să fi făcut nimic în acele zile. Acum e clar: am anulat adevăratele dimensiuni istorice a zilelor din decembrie 1989, prin felul în care am comentat necontenit despre ele de atunci încoace. Craiova este oraş martir. Nu intenţionez să repovestesc şi nici să nuanţez filmul acelei zile istorice, din care păstrez ca suvenir, alături de actul de identitate, legitimaţia cu nr. 218, semnată de prof. Marin Nisipeanu, care se autointitulase şeful Comitetului provizoriu al FSN Dolj. Că multora nu le place acum, nici măcar ceea ce spunea Adam Michnik, unul din liderii solidarităţii, redactor-şef la Gazeta Wyborcza, despre aportul comuniştilor la demolarea sistemului totalitar, este o discuţie. “A fost o revoltă împotriva partidului în numele partidului, împotriva comunismului în numele comunismului”. 3,8 milioane de membri de partid, deţinători de carnet din proprie iniţiativă, nu erau o gloată dostoievskiană care trăia o dramă sfâşietoare, de a fi membrii unui partid pe care îl detestau în adâncul conştiinţei. Şi ajungând aici, impresia mea este că analiza regimului Ceauşescu, aşa cum este făcută, de atunci încoace, conţine, între altele, şi erori, fiindă e grotesc să fie caracterizat drept un regim „sovietic”, într-o ţară, care din 1965, până în 1989, a fost mult mai independentă faţă de Uniunea Sovietică, decât fuseseră Austria sau Finlanda de pildă. Principalul duşman al lui Nicolae Ceauşescu a fost stafia Cominternului, care considera România drept o ţară alcătuită din mai multe naţionalităţi, care a pretins pentru maghiari dreptul la autodeterminare considerând Tratatul de pace de la Triagnon drept o „pace a tâlharilor imperialişti”. Ceauşescu s-a opus cu succes transformării CAER-ului într-un proiect de piaţă internă unitară, din 1968 părăsind de facto Tratatul de la Varşovia, virând cvasioficial spre Occident, respectiv China. A cochetat la un moment dat şi cu administraţia americană, fiind băgat în seamă. Simbolul regimului nu era secera şi ciocanul, ci Coloana Infinitului a lui Brâncuşi, iar ideologia oficială nu mai era marxism-leninism-ul, ci teoria continuităţii daco-romane şi „protocronismul românesc”, conform căruia românii au fost cei care au descoperit şi inovat totul, înaintea tuturor. Deşi poate simbolul în cauză, unul material, era… trenul pentru navetişti. Adică acel liant între lumea rurală, parţial abandonată şi cea urbană, masiv ruralizată. Şi de ce nu “adidaşii” din magazinele alimentare, programul tv de 2 ore, şi acelea omagiale, aburul sulfuros al disciplinei de partid. Regimul Ceauşescu a fost unul comunist, de dură extracţie, profund etnicist şi înclinat spre izolare în anii 80, în pofida numeroaselor vizite de lucru pe continentul african şi sud-american, abandonând, odată cu vârsta, ideea solidarităţii transnaţionale, specifică tinereţii sale trepidante, făcându-ne să trăim ceea ce Havel numea, într-un eseu celebru „trăirea în minciună”. Consecinţa este că suntem printre puţinele popoare europene, care nu pot identifica şi venera un moment generator al istoriei actuale. Sunt multe misterele acelor zile, dar eroismul genuin şi solidaritatea organică, incredibile pentru câteva zile, de care au dat dovadă craiovenii, în ton cu Timişoara şi Bucureştiul, evadaţi după mai bine de 40 de ani din totalitarism, erau suficiente pentru a căpăta, într-un mental colectiv, cât de cât normal, aura mitică. La noi au căpătat aura de Mitică. Nimic nu a egalat în anii care au trecut intensitatea efortului nostru de a dărma ceea ce avea toate datele să fie mitul fondator al noii Românii. Fiindcă asta a fost data de 22 decembrie 1989.
