Un veac de istorie!

0
61

În nu puţine ţări europene, 2018 este un an al comemorărilor, respectiv al aniversărilor, într-o vreme în care necesitatea reperelor istorice devine deosebit de actuală. Cu toate acestea, în dezbaterile ocazionale, se poate observa că inflaţia de aniversări ia forma unui surogat de istorie, fiind vorba în fond de punerea în scenă a unei religii civile. În centrul comemorărilor s-a aflat deunăzi încheierea primului război mondial, prin celebrarea a 100 de ani de la semnarea Armistiţiului de pace, în pădurea Campiegne, de lângă Paris, de mareşalul Ferdinand Foch şi delegaţia Berlinului. Percepţia valabilă despre primul război mondial nu a putut fi estompată de grozăviile celui de-al doilea război mondial şi pentru motivul că Europa statelor naţionale – aşa cum o cunoaştem azi – a apărut în urma prăbuşirii marilor imperii şi stabilirea unei noi ordini europene. În rândul noilor actori, beneficiari ai prăbuşirii imperiilor austro-ungar şi rus, România devenea un stat de luat în seamă pe harta Europei. Un bilanţ de Centenar – exhaustiv – este treaba deloc uşoară a istoricilor. Dar o periodizare, sugerată de istoricul Oliver Jens Schmitt, profesor la Universitatea din Viena, preşedintele secţiei de Filosofie-Istorie a Academiei austriece de ştiinţe, în cartea sa „România în 100 de ani” (Ed. Humanitas 2018) poate fi luată în consideraţie ca validă: 1918-1938 România – stat constituţional; 1938-1940 – dictatura regală a lui Carol al II-lea; septembrie 1940 – ianuarie 1941 – dictatura legionară; ianuarie 1941 – august 1944 – dictatura militară; 1944 – 1989 – democraţia populară – comunismul; 1989 – prezent, tranziţia ireversibilă spre democraţie, economie de piaţă, stat de drept, integrare europeană şi euro-atlantică. În 100 de ani, menţionează istoricul, România a avut puţini ani de democraţie liberă, de tip clasic occidental, perioada coincizând sau putând fi atribuită guvernării partidului naţional ţărănesc, eşecul lui Iuliu Maniu în faţa crizei economice, şi al lui Carol al II-lea, soldându-se cu consecinţe nefaste pentru ţară. Tipul dominant al regimurilor politice a fost autoritarismul radicalizat, în mai multe rânduri: prin dictatura lui Ion Antonescu şi apoi dictatura comunistă. În fine, conducători puternici, care se pretindeau carismatici – Carol al II-lea, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu – sau perindat la conducerea ţării. Dar Oliver Jens Schmitt atrage atenţia asupra versatilităţii elitelor a căror capacitate de adaptare la regimuri în rapidă schimbare a fost remarcabilă. Un mit pe cale a se destrăma este acela al excelentei perioade interbelice, în care strălucirea intelectuală a epocii, efervescenţa creatoare în cele mai variate domenii, unele împliniri în plan economic, confereau aparenţele unei societăţi normale, cel puţin în raport cu comunismul. Discuţia este delicată, nuanţată de-a dreptul, fiindcă democraţia a mers şchiop, atât cât a mers şi nu e deloc util să ne comparăm excesiv cu România interbelică, fiindcă nimeni nu poate pretinde, şi ne-o demonstrează istoricii, că în momentul instalării la putere a comuniştilor, ţara era „o grădină”. Avem o istorie învolburată, dar trebuie să o luăm aşa cum este, motiv pentru care „rescrierea ei” rămâne dificilă. Întrebarea actualizantă fiind unde ne plasăm acum, în raport cu ceilalţi, chiar vecinii noştri, în acest tablou destul de confuz, într-un moment în care preluăm preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Ţara arată mult mai bine, din toate puncte de vedere, deşi au apărut probleme noi, în care nereuşitele se adună într-un cortegiu nesfârşit, îngrijorătoare fiind de pildă plecarea din ţară a milioane de oameni, natalitatea scăzută, discrepanaţa socio-economică între diferitele regiuni ale ţării. Paradoxal, România e ameninţată din interior, de războiul interminabil româno-român, ceea ce probează că nu ştim ce avem de făcut cu ţara care ne-a fost lăsată moştenire. O singură subliniere: insistenţa asupra Centenarului Marii Uniri pare a deprecia – efect colateral – importanţa considerabilă a Unirii principatelor din 1859, neinspirat rebotezat „Mica Unire”. Ultimii ani, şi remarca aparţine inclusiv istoricului Lucian Boia, au adus din păcate prea multă dezbinare, încât orice proiect de ţară rămâne iluzoriu. Şi ce paradox, pentru noi doljenii: colonelul Vasile Gagiu, comandantul regimentului V de vânători Craiova s-a aflat în fruntea trupelor româneşti care intrau în Alba Iulia (4-5 decembrie).