Liviu Dragnea la primul interviu!

S-au spus câteva lucruri, nu multe, despre prima apariţie în spaţiul public a fostului lider al social-democraţilor, Liviu Dragnea, „ruperea tăcerii”, după mai bine de doi ani, la Realitatea TV. Luat pe sus de entuziasmul, deloc dezinteresat al moderatoarei, excesiv de locvace, anunţat bombastic în prealabil, interviul n-a rupt gura târgului, cum se spune, şi nici nu avea cum, din moment ce fusese prost croit, lăsând impresia pe alocuri, a unui amatorism desuet. Pe de altă parte, după o lungă absenţă, în circumstanţele cunoscute „în penitenciar a fost ca în iad”, răvăşit, resentimentar, având conştiinţa faptului că era nevinovat, lipsit de aplombul de altă dată, cum era şi firesc, deşi niciodată la nivel discursiv n-a fost Mircea Geoană sau Crin Antonescu, nici interlocutorul nu şi-a sistematizat mai bine temele pe care dorea să le clarifice. Sigur că a traversat un deşert, „am avut un regim preferenţial negativ”, sigur că se consideră, cum a şi afirmat, „condamnat politic”, dar un plus de concentrare, care ar fi presupus şi o ordonare a ideilor, i-ar fi fost mult mai benefică. Acceptând noianul de întrebări stupide, irelevante, fade, Liviu Dragnea însuşi s-a văzut în postura unui jucător de tenis care revine în teren după o lungă convalescenţă. Şi dacă îşi propusese să pleznească, fără menajamente, toţi adversarii săi, cu o tiradă particulară la adresa lui Klaus Iohannis, ajungând şi la cei din fostul său partid, putea, nefiind lipsit de simţul realităţii, să-şi asume în premieră şirul de greşeli personale de care avea cunoştinţă. Fiindcă, nici Sorin Grindeanu, nici Mihai Tudose, nici Viorica Dăncilă -acum repudiaţi- n-au ajuns premier, decât prin binecuvântarea sa, după o „temeinică” cumpănire a calităţilor şi defectelor. A disponibilităţilor evaluate. Dacă s-a simţit trădat, când era în libertate, însemna că oricine putea face punct, ghem, set şi meci împotriva sa. Nu i-a cunoscut suficient, să fie sănătos. Dar a le reproşa acum, post-festum, că n-au meritat investiţia sa de încredere e tardiv. Şi nu numai. O supărare în exces, fie ea şi justificată, umbreşte orice judecată. Fiindcă dacă în plan afectiv Liviu Dragnea poate fi înţeles, pentru ceea ce a trăit, să nu uităm că ajunsese un paria, după ce câştigase en-fanfare alegerile locale şi parlamentare, în plan politic, aşa cum vede lucrurile acum, rămâne greu de priceput. Şi bulversarea e firească. Fiindcă nu mai are adversari, ci numai adversari. Unde are însă dreptate, care nu i-a fost recunoscută în nici o împrejurare, poate decât răzleţ, este faptul că nu puţine măsuri economice, precum plafonarea preţurilor la gaze şi energie, majorarea pensiilor, salariilor bugetarilor, programele din agricultură ş.a.m.d., se dovediseră oportune. S-a renunţat… la ele. Liviu Dragnea considera că este normal ca interesele economice ale companiilor străine să vizeze maximizarea profitului şi pe teritoriul României, dar că era profund anormal să nu existe forţe politice autohtone care să apere interesele noastre. Cazul Liviu Dragnea este unul complex, chiar nu uşor de analizat. Din păcate, la noi, oamenii politici se judecă numai prin ceea ce fac neinspirat, neconvenabil „altora”, prin inabilităţile fireşti, şi nu şi prin ceea ce fac inspirat, pentru semenii lor. Câteva detalii: la 24 mai 2019, ambasada Danemarcei la Bucureşti anunţa… prognoza vremii: “va fi o duminică fierbinte şi după, posibil să fie mai rece”. Nordicii nu risipesc vorbe aiurea. La 29 mai 2019, ambasada Marii Britanii de la Bucureşti lămurea lucrurile: “Moment excepţional pentru democraţia românească. La trei decenii după căderea comunismului, România a demonstrat, zilele acestea, prin prezenţa masivă la vot şi printr-o decizie cheie a justiţiei, că instituţiile funcţionează”. “Quod erat demonstrandum”, avea să scrie avocatul Marius Nazat pe blogul său. La 6 septembrie 2019, pe prima pagină a cotidianului “Evenimentul Zilei”, era inserat anunţul interdicţiei lui Liviu Dragnea şi al celor doi copii de a intra pe teritoriul SUA din cauza actelor de corupţie semnificative, interdicţie instituită potrivit legilor americane pe baza informaţiilor credibile pe care secretarul de stat al SUA le are, în privinţa oficialilor guvernelor străine că sunt implicaţi în fapte de corupţie. Convins, prea convins „că nu mor caii când vor câinii”, caii adevăraţi, Liviu Dragnea susţine moralmente un partid, cum a anunţat, al cărui principal obiectiv îl reprezintă bunăstarea românilor, animat de patritism economic. „Nu este un partid naţionalist, nu este xenofob, radical, antieuropean sau antiatlantic, dimpotrivă”. Cazul Liviu Dragnea ar putea fi comparat cu cel al fostului preşedinte al Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva, acum în libertate, cu mari şanse de a-l înlocui anul viitor pe actualul preşedinte Jair Bolsonaro, pe motivul cotei de simpatie pe care o conservă, dar şi al meritelor anterioare. Greu de estimat, la noi, dacă noul partid, de care pomenea Liviu Dragnea, va face sau nu priză la alegători. Cu certitudine, despre Liviu Dragnea se va mai vorbi. Nu ştim cât de avantajos, şi cât de dezavantajos.