Pe scena noastră politică, liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, este un actor matur, care uneori rezonează cu liderii social-democraţi, alteori nu. Componenta liberală, ataşată social-democraţilor, i-a adus pe aceştia mult spre centru, şi asta s-a văzut. Cu consecinţe de toate felurile. Anul trecul, de pildă, pe vremea asta, făcând parte dintr-o coaliţie cu social-democraţii, cu miniştri în Guvern, prefecţi şi subprefecţi, pentru faptul că nu a fost desemnat candidatul comun la alegerile prezidenţiale, a pus umărul, emoţional, alături de liderul Pro România la trântirea guvernului Viorica Dăncilă, care ajunsese şi aşa „în inferioritate numerică”. A intrat în negocieri cu PNL-ul, condus de Ludovic Orban, promiţând investirea guvernului liberal sub anumite condiţii, care ulterior nu s-au mai respectat. La puţină vreme, după instalarea guvernului actual, Călin Popescu Tăricenu a devenit un critic înverşunat al acestuia, e drept nu fără argumentaţia de rigoare. În intervenţiile sale în spaţiul public, liderul ALDE se arată persuasiv, însă nu puţini dintre cei care i-au fost alături, din vari motive, l-au părăsit pe parcurs. În perspectiva alegerilor parlamentare, din decembrie a.c., Marcel Ciolacu, de la PSD, a oferit câteva locuri eligibile pe listele social-democraţilor lui Călin Popescu Tăriceanu şi nu numai. Asta ar fi însemnat ca ALDE să dispară „topindu-se” în PSD. Nemulţumit de decizia luată de liderul PSD, care respectă ceea ce s-a hotărât în forul statutar al partidului, ca partidul să candideze de sine stătător, urmând a croi o alianţă post-electorală, cu ALDE şi eventual Pro România, Călin Popescu Tăriceanu deplânge acest demers. Împreună cu Victor Ponta promite în schimb o opoziţie solidă, puternică, faţă de actuala putere din România, care are tendinţa să monopolizeze instituţiile şi pârghiile de putere. La primăria Capitalei unde candidează, Călin Popescu Tăriceanu are puţine şanse, nesituându-se între favoriţi, dar sperând să „rupă” din voturile dreptei. Cu alte cuvinte, din această competiţie, nu se întrevede a ieşi „promiţător” în perspectiva alegerilor parlamentare. Decizia liderilor social-democraţi –repetăm- de a nu încheia alianţe pre-electorale este una care a făcut unanimitate în teritoriu. Faptul că liderul ALDE deplânge un asemenea demers este de-a dreptul aiuritor: aşadar, mai întâi a rupt alianţa la guvernare cu social-democraţii, votând moţiunea de cenzură a liberalilor care a dus la căderea guvernului Viorica Dăncilă, iar numai după un an a dorit refacerea ei. Logica ne încurcă să înţelegem astfel de jocuri. Dar nu asta e important. Nu cumva tocmai zig-zag-ul în consecvenţă grăbeşte crepusculul politic al lui Călin Popescu Tăriceanu, alminteri un politician liberal hârşit, uns cu toate alifiile, cum se spune? Social-democraţii au fost destinatarii unui mesaj fundamental al societăţii româneşti încă de la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu din 2012, când pe o caniculă infernală au ieşit la vot peste 8,5 mil. de oameni, nu pentru salarii şi pensii, ci pentru o miză concretă şi bine precizată. Referendumul a eşuat din motive cunoscute, dar dorinţa populară a rămas intactă. Decepţia care a uluit electoratul propriu, şi nu numai a fost când preluând guvernarea, alături de PNL, da de PNL-ul condus de Crin Antonescu, nu numai că a ignorat mesajul celor care aduseseră la putere USL, dar a procedat exact pe dos, încheind la propriu un pact cu sistemul. Pentru toate acestea nu Victor Ponta şi PSD-ul au plătit un preţ, ci întreaga societate românească. USL-ul s-a rupt, ulterior, iar Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale. PSD-ul de astăzi are pe conştiinţă faptul că n-a îndeplinit mandatul unei imense voinţe populare. A avut o imensă majoritate şi după alegerile din 2012, dar şi după cele din 2016, şi cu toate acestea puterea lui s-a făcut praf, neîncheind nici unul din mandatele încredinţate prin vot popular. Încrederea oamenilor a mai fost călcată în picioare inclusiv prin valul de dezertări, semn al superficialităţii, ca să nu îi spunem altfel, introducerii pe listă a unor persoane fie vulnerabile, fie lipsite de caracter. Călin Popescu Tăriceanu poate avea undeva dreptate: ştie mai bine decât alţii ce se poate şi ce nu se poate în politica autohtonă. Numai că, dacă ar rosti acest adevăr, n-ar face altceva decât ar legitima inutilitatea alegerilor parlamentare, care prin ceea ce se întâmplă după momentul votului, nu mai respectă voinţa populară.
