În cruzimea pe care i-o conferă terorismul din aceste ultime luni, realitatea bate de departe orice ficţiune. Nici cele mai faimoase pagini ale romanelor clasice, nici ficţiunile literaturii de consum, poliţiste ori sf, nici măcar pelicule fantasmagorice ale cinematografiei, şi ea cu mize comerciale, nu depăşesc amploarea şi absurdul tragediilor succedate în aceste ultime masacre ce bântuie geografia lumii de azi.
Nesiguranţa s-a instalat în vieţile noastre – europeni, asiatici, americani, din sud ori din nord, arabi, creştini ori musulmani – ca un fel de siglă a existenţei debranşate de la statutul ei normal. Am mai spus-o: trăim deja într-o lume pe dos, în care nicio regulă nu mai funcţionează, de vreme ce urcarea într-un tren, precum cel regional ce se îndrepta cu câteva zile în urmă, în Germania, spre Würzburg, devine riscul unui sfârşit de destin cu totul imprevizibil. Un cetăţean de 62 ani, plecat tocmai din Hong Kong ca să viziteze vestigii medievale ale Europei, sfârşeşte pe coridorul trenului sub lovitura cuţitului unui tânăr de 16 ani, afgan, iar împreună cu el alte zeci: morţii unui război ce-şi multiplică la nesfârşit fronturile.
Un alt exemplu, caz, soartă ingrată: Fatima Charrii, o marocană de şaizeci de ani, musulmană, se afla pe plaja de la Nisa în seara de 14 iulie. Ea e prima victimă a camionului blestemat cu volanul în mâinile unui dement tunisian. de aceeaşi credinţă cu ea, Mohamed Bouhlel. Aceeaşi soartă dementă o are şi Adija Bouzaouit, o infirmieră algeriană de patruzeci de ani care, şi ea musulmană, tocmai se îndrepta pe plajă să-şi cumpere o îngheţată.
Bilanţul victimelor atentatului de la Nisa e o paradoxală încrucişare de destine, o aiuritoare şi absurdă succesiune de coincidenţe. „Te-ai salvat fiindcă erai primul. / Fiindcă erai ultimul” – iată două versuri cu gust profetic scrise de o mare poetă poloneză premiată Nobel.
Aruncat în voia întâmplării, rămâi la mâna norocului. A sorţii. Implacabile, pe cât de întâmplătoare în imprevizibilul ei. De fapt, la mâna unui semen al tău, adolescent deraiat de la calea firească a propriei vieţi de malefici „ideologi” ai Urii, ori adult, născut şi trăitor în inima Europei şi transformat, prin alchimia aceleiaşi uri, într-un ucigaş cu ori fără simbrie în slujba aceloraşi „profeţi” ai vrajbei morbide.
Cazurile – şi exemplele – sunt multe şi e aproape imposibil să le rânduieşti, fără cutremurare, dar cu revolta egală cu cruzimea delictului, într-o succesiune a fatidicului.
Două tinere studente poloneze plecate dintr-un sat polonez şi-au plătit cu viaţa visul unei vacanţe pe invidiata Promenadă de pe Coasta de Azur din Franţa.
Un italo-american, Nicolas Leslie, de douăzeci ani, instructor de surf, născut la Milano din mamă americană, sosise pe plaja din Nisa tocmai din Berkley californian. Cum să-şi fi putut anticipa tragicul sfârşit? Şase italieni şi-au găsit moartea în atentat, iar miercuri, la aeroportul din Milano, însuşi preşedintele Mattarella le-a întâmpinat sicriele alături de familii. O stare de asediu, totală şi permanentă de-acum, de parcă ne-am afla în ambianţa medievală a vechilor epidemii de ciumă, pierzând gustul dezinvolturii şi atenţi la fiece pas ca la atacul unor insecte veninoase ce ne atacă sălbatic.
În seara de la Bataclan din Paris un copil de cinci ani a reuşit să se ascundă şi să se salveze, însă mama şi bunica au fost ucise pe caldarâmul din faţa teatrului. Cutremurătoare întrebarea ce coşmaruri îl vor urmări întreaga sa viaţă. Şi ea, posibil, în cine ştie ce pericole.
Patricia San Martin Nunez, o sindicalistă scăpată de dictatura lui Pinochet din Cile, şi-a găsit sfârşitul la concertul de la Paris de la acelaşi teatru.
Un proiectil ucide accidental o femeie americană în excursie în Maroc, iar glonţul provenea din puşca unui japonez, de data asta, fără vreo raţiune belicoasă: un antrenament, prostesc şi nu mai puţin absurd.
Ce s-ar mai putea adăuga, la miile de pagini şi de relatări, în cazul repetatelor, intrate într-o insipidă „logică” a cotidianului, atacuri cu arme din SUA, în care victimele sunt secerate ca într-un joc de copii când, cu nuiele de copaci, ne imaginam legendari „războinici” scoşi din pagini literare celebre şi testându-ne, cu fragilitatea inocenţei, măsura simbolică a unei bărbăţii ce-avea să vină?
Vieţi, destine, existenţe devenite, parcă, nişte sinistre mize ale unor dramatice jocuri de zaruri. Şi de (ne)noroc.
