Alegerile europarlamentare care se desfăşoară între 22-25 mai a.c. în ţările UE vor desemna noua configuraţie a Parlamentului European. Dată de cei 751 de eurodeputaţi, distribuiţi precumpănitor în spatele liderilor principalelor familii politice, care, de altfel, şi candidează la preşedinţia Comisiei Europene: conservatorul luxemburghez Jean Claude Junckers (PPE), social-democratul german Martin Schulz (PES), liberalul Guy Verhofstadt (ALDE), ecologista germană Ska Keller (Verzi) şi grecul Alexis Tsipras (stânga radicală). Teoretic, unul dintre aceştia, şi confruntarea se duce între social-democraţi şi populari – familii politice în continuare cu relief în PE – ar urma să fie şi validat de şefii de stat şi de guvern, adică de Consiliul Europei, în temeiul prevederilor Tratatului de la Lisabona, pentru a primi votul Parlamentului European. În realitate totul depinde de rezultatul scrutinului. Aproape peste tot în cele 28 de state membre UE dezbaterile candidaţilor la preşedinţia Comisiei Europene au fost urmărite cu interes, luându-se cunoştinţă de intenţiile acestora, în cazul accederii la demnitatea menţionată. De bună seamă, în centrul dezbaterilor s-a aflat austeritatea prelungită, dar n-a fost singura dintre temele majore abordate. Mai ales că se resimte nevoia imperioasă de restructurare a competenţelor instituţiilor europene, surmontarea birocraţiei şi inerţiei acestora şi, mai ales, blocarea euroscepticismului şi a populismului, în deplină ofensivă. Campania electorală, care se apropie de sfârşit, din păcate „n-a avut substanţa adecvată”, fiind mai de grabă un preambul la atmosfera preelectorală pentru alegerile prezidenţiale. Ori, scrutinul de duminică, 25 mai, este crucial pentru reînnoirea PE, a cărui culoare predominantă va influenţa decisiv identitatea preşedintelui Comisiei Europene. Din acest motiv trebuia discutat despre social-democratul Martin Schulz, actualul preşedinte al PE, despre liberalul federalist belgian Guy Verhofstadt, despre creştin-democratul Jean Claude Juncker, căruia i se reproşează, între altele, că ţara sa rămâne un paradis fiscal. Dar cine a vorbit despre aşa ceva? Uniunea Europeană este o necesitate. Iar prezenţa României între „cele 28”, încă departe de a fi pe gustul unor gomoase capitale europene, repară o nedreptate istorică, exprimând şi vocaţia europeană a ţării noastre. Până acum, Parlamentul European a dispus de prerogative inferioare Comisiei Europene şi Consiliului Uniunii Europene, dar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona PE se află pe picior de egalitate cu Consiliul de miniştri în adoptarea unor legi. Comisia Europeană monopolizase orice iniţiativă legislativă. Viitorul preşedinte al CE va fi desemnat ţinându-se cont de rezultatul alegerilor europene şi, pentru prima dată, votul electorilor va conta în viitoarea orientare a Comisiei Europene. Înţelegând acest lucru, înţelegem de fapt raţiunea participării noastre la vot. Care este de dorit. Fiind preferabilă, din o mie şi unu de motive, absenteismului nedesluşit.
