De fiecare dată, în luna decembrie, cu cât ne apropiem de momentul celebrării revoluţiei, loviturii de stat şi cum i s-a mai spus, acestui moment astral din istoria noastră recentă, discuţiile se centrează pe ultimele revelaţii, răzbătute în spaţiul public. Anul acesta elementul de noutate este rechizitoriul fostului procuror şef la secţia Parchetelor militare, din cadrul Parchetului General, de pe lângă ICCJ, Cătălin Ranco Piţu (martie 2020 – martie 2023) pensionat cu gradul de general. Opera sa, intitulată generic „Revoluţia română din decembrie 1989”, prin care consideră că a rezolvat toate enigmele, însumează 300 de volume şi a ajuns spre judecare la Curtea de Apel Bucureşti, care a dat „undă verde”. Deocamdată, ICCJ a stabilit data de 10 ianuarie când va fi judecată contestaţia depusă de Ion Iliescu, Gelu Voican şi Iosif Rus, inculpaţi în respectiva cauză, sub acuzaţia de infracţiuni contra umanităţii. Prin apariţiile frecvente, la televiziunile din Capitală, fostul procuror şef militar gen. Cătălin Ranco Piţu a prezentat lucrurile, în temeiul probelor adunate, construind raţionamente juridice, nu atât implacabile, cât menite să justifice o concluzie prestabilită. Mai exact, aşa cum a fost prezentată, ancheta pare răsturnată, cum corect observa Octavian Ştireanu, într-un serial pentru Cotidianul, în sensul că o concluzie stabilită ab initio, a trebuit susţinută prin argumentele căutate. Volumul probelor adunate, unul covârşitor, consemnează conform unui inventar prezentat în rechizitoriu 857 decese, 2.382 răniţi şi 12.500.000 cartuşe trase. O primă observaţie, la prezentarea altminteri coerentă, poate şi cu bună credinţă, a procurorului Piţu, care se pretinde deţinătorul adevărului absolut. Nu al celui la care a putut ajunge. Nicio revoluţie nu se constuieşte pe rigoare juridică, nimic în vremuri fierbinţi nu respectă proceduri geometrice şi nicio faptă nu poate fi cântărită corect, fără a o situa mai întâi în contextul care a produs-o. Or, în decembrie 1989, contextul era cu totul altul, decât cel în care retrospectiv se analizează faptele. În cartea sa „Dernieres conversations avec Gorbaciov” (Robert Laffont – 2022) jurnalistul helvet Darius Rochebin adună confesiunile, de-a lungul a 24 de ani, fostului lider sovietic, care a făcut posibil tot ceea ce s-a întâmplat în 1989 în fostele ţări socialiste, din Europa răsăriteană şi centrală. În premieră, fiindă în memoriile sale –altminteri sălcii- nu pomeneşte, în nicio împrejurare numele fostului lider comunist de la Bucureşti, Mihail Gorbaciov descrie detaliat execrabilele sale relaţii cu acesta, care refuzase, cu obstinaţie, în întâlnirile directe, ceea ce s-a numit „perestroika”, fiind considerat inapt la schimbare, „o fantomă a lui Stalin”. În opinia lui Gorbaciov, pe un val de imensă simpatie în 1989, în toată Europa, după ce renunţase la „doctrina Brejnev” a suveranităţii limitate, fiindcă toate operaţiunile anterioare din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Afghanistan (1979) se soldaseră cu mari eşecuri, popoarele, aflate sub tutela Moscovei (ceea ce Bucureştiul refuza cu obstinaţie) aveau dreptul de a dispune de ele însele. Mihail Gorbaciov, decedat anul trecut, care vedea Europa până la Urali, ca o „casă a noastră”, dorea însă doar schimbarea garniturii de lideri „obosiţi” (Erich Honecker, Gustav Husak, Nicolae Ceauşescu, Teodor Jivcov) cu lideri tineri, cu rămânerea la putere a partidelor comuniste din ţările respective, motiv pentru care Lech Walesa, care l-a întâlnit în trei rânduri pe Gorbaciov, împreună primind premiul Nobel, avea să exclame „eu pentru că am reuşit, el pentru că a ratat”. Darius Rochebin, cunoscut comentator politic la LCL, un canal elveţian, relatează şi o întâlnire cu Silviu Brucan „l’ancien dignitaire stalinien converti au gorbatchevisme pour renverser le dictateur Ceauşescu viel expert des intrigues du Parti”, care din informaţiile de încredere existente, fusese la Moscova -discutase cu Gorbaciov- şi promisese rămânerea Partidului comunist la putere. Kremlinul comunicase Parisului decizia de a-l înlocui pe Ceauşescu cu Ion Iliescu, încă din primăvara anului 1989, Franţa fiind desemnată de NATO să răspundă de “problema românească”, aşa cum arată raportul comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie. Lui Silviu Brucan regizorii “revoluţiei” nu i-au rezervat decât un rol de mâna a doua din cauza neîncrederii pe care o inspira. Aşadar, relaţiile Gorbaciov – Ceauşescu erau execrabile. Că ruşii au fost amestecaţi în căderea liderului de la Bucureşti, cu aportul „conservelor” încă existente, nu poate fi contestat, însă în decembrie 1989 Gorbaciov era privit cu imensă simpatie la Bucureşti şi în toată Europa răsăriteană şi centrală. Istoricul Lavinia Betea, în cartea sa „Ce s-a întâmplat de fapt”, un dialog despre perioada post-decembristă cu Virgil Măgureanu, susţine, în temeiul mărturisirii acestuia, primul director al SRI, că nici Ion Iliescu, nici Petre Roman, nici Gelu Voican Voiculescu nu aveau relaţii cu ex-KGB sau Moscova. Destule afirmaţii rostogolite, cu melancolii justiţiare, pot fi discutate, fiindcă de peste trei decenii asta facem, încât răposatul nu putea spera la o asemenea victorie postumă. Ceauşescu însuşi a fost cel dintâi care a declarat că e judecat greşit, că e victima unui complot şi că revolta e o lovitură de stat. Dacă a fost bine sau nu ceea ce s-a întâmplat, asta trebuia să ne-o spună răspicat procurorul Cătălin Ranco Piţu, care dezvoltă, corect, destabilizarea mitingului din 21 decembrie, la Bucureşti, de către o structură a MApN urmată de represiunea violentă în noaptea care a urmat. Şi dacă tot ne place să ne jucăm de-a tribunalul, şi unora le place, de ce nu se reface şi procesul Iuliu Maniu, al intelectualilor arestaţi în 1958, sau măcar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu. La întrebarea cine a apăsat pe trăgaci, procurorul de caz Cătălin Ranco Piţu răspunde „zeci de mii de civili. Care nu s-au înarmat de capul lor, cu armele din depozitele gărzilor patriotice, fiindcă erau nişte proceduri, responsabilităţi clare în manevrarea armamentului.
