Să fie bătrâneţea mai rea decât Sfârşitul, decât moartea, aşa cum mă ademenea, încă din adolescenţă, un mare poet şi gânditor italian, prăpădit, ca şi Eminescu, cu mult înainte de a-şi verifica neobişnuitu-i gând? Ori, mai curând, pe un versant mai vizitat şi mult mai tonic, mascată, sub formula birocratică de „vârsta a treia, ea ar însemna aşteptata intrare sub zodia …înţelepciunii?
Cert e că, în jocul destinelor, individuale ori colective, ambele calificări sunt adevărate. Şi verificabile, în diversitatea atâtor ipostaze, trăiri şi provocări ale existenţei. Şi ale Istoriei.
Bag seamă de la o vreme că memoria mea pare defrişată de evenimentele primilor ani de viaţă. Şi mă întreb dacă nu cumva nu e vorba de vreun proces, freudian, refulator: un fel de cezură, de „tăietură” prin care subconştientul reactivat încearcă să mă pună la adăpost de cine ştie ce întâmplări nefericite. Fiindcă, înfrângând cezura, revin prin pâcla amintirilor, cu o prospeţime stranie şi emoţionantă, momente încărcate de fabulos şi de mirific, toate cantonate în acel Paradis al copilăriei mele săteşti, marcate de o puritate pe care, constat, n-aveam s-o mai întâlnesc vreodată.
Nostalgic, fireşte, şi de ce ne-am reproşa această unică şansă încredinţată de destin: de a retrăi, cu aceeaşi intensitate, clipele de graţie, divină şi umană deopotrivă (în sensul strict al mesajului christic), ivite din cutele amintirii revigorate.
Crăciunul, mai ales, însemna – infinit mai mult decât astăzi – aşteptare, ca o promisiune a ceva deplin meritat şi ca o aprigă şi intimă trebuinţă de curăţire. Şi de împăcare: cu cei ai casei, cu vecinii, cu duşmanii, reali ori numai închipuiţi. Un armistiţiu – îmi amintesc – pe care nimeni nu trebuia să-l decreteze: se ivea de nicăieri şi de oriunde, din aerul purificat de fulgii grei ai zăpezii ce izola satul de toate păcatele lumii şi ne obliga să ne întoarcem spre noi înşine.
Tradiţia era ca familia extinsă până la un „neam” întreg (al Popeştilor, al Ioneştilor, ai lu’ Brutaru, ai lui Amedeu, ai lu’ Şuncă, ai lui Corâci …) să se adune, pe rând, acasă la unul dintre ei, la o petrecere care se întindea, obligatoriu, pe durata celor trei zile ale Crăciunului. Nu era nici zăluda ghiftuială de mai târziu, de azi, nici vreun chef deviat în destrăbălări alcoolice: întâi de toate, nu se ofilise încă acel simţ al cumpătării moştenit de oamenii satului nostru ce întârzia, voluntar şi poate voluptuos, la întâlnirea cu o proastă modernitate. Nici un gest de nemulţumire, sau de intrigă, de parcă toate nefericirile, voite şi nevoite, mai mult ori mai puţin vinovate, treceau brusc, neanunţate, sub obrocul unui edict natural.
Plutea, peste tot, în case şi pe uliţe, în curţi şi prin staulele animalelor, un extraordinar şi molipsitor duh al iertării şi al împăcării, în cele bune şi în cele rele, între ai casei şi ai comunităţii întregi. Se crea astfel, miraculos, o egalitate, o îndreptăţire a tuturor la tot ceea ce promitea a conferi acelor zile un fel de exerciţiu sacral al comuniunii creştineşti; ca şi cum am fi dorit, cu toţii, să facem anticipat şi cumva profetic o experienţă a …Judecăţii de Apoi.
Fireşte, pentru noi, copiii, fraţi, verişori de toate gradele, zilele acestea sfârşeau, necondiţionat, într-un fel de Sărbătoare Supremă, egal împărţită între înfulecarea grăbită a unui codru de pâine caldă abia scoasă din ţăst şi bucata din carnea porcului a cărui „crimă” o jelisem, naivi dar gălăgioşi, şi neastâmpărul de a o zbughi, afară, la joacă, printre nămeţii de zăpadă.
Sunt, iată, un nostalgic: iremediabil şi nu mai puţin orgolios. Fiindcă nu-mi pot reprima întrebarea dacă astfel de clipe de neverosimilă împărtăşire întru spiritul curat, nealterat, al Sărbătorilor de iarnă mai subzistă acum pe undeva? Cu certitudine, da, în anonimatul vreunui cătun uitat şi, din nefericire, compromis de dispreţul unei societăţi cu identităţi tot mai neclare. Până şi năbădăioasele emulsii ale sutelor de televiziuni, gestionate de păpuşari ai kitschului standardizat, par mai degrabă deraieri ale cuviinţei. Un afront al cumpătării şi al împărtăşirii, întru împăcare, al sărbătorilor de altădată.
