Îi spuneam „Coane”: Conu’ Verge. Îl chema Virgil Vasilescu. Numele său se va fi risipit prin coloanele presei craiovene, comuniste şi un pic înaintea ei. Nu avea cine ştie ce pregătire: un liceu, ce-i drept, de pe vremea când echivala cu vreo două licenţe de astăzi. Şi multă ucenicie, peste care s-a suprapus, într-o tinereţe boemă din care nu putea şi nici nu voia să iasă, şansa de a-şi fi onorat un norocos gust al aventurii. Fusese, îmi pare, pentru o scurtă vreme, un fel de impresar al Mariei Tănase. Calafetean prin naştere, craiovean prin adopţie, Conu’Verge nu avea şi, ca atare, nici nu obişnuia să se hazardeze în acest câmp atât de minat; în cele mai momente în care ceilalţi comilitoni ajungeau, el intervenea, cu candoarea unei replici banale, readucând pacea sub măslinii ameninţaţi de focul vrajbei. Câteva dintre vorbele sale de duh, aparent insignifiante în nuditatea lor jucăuşă, mă iscodesc şi acum din memorie: „Cum trebuie să fie vinul, neică?”, era o interpelare …fortuită, în semantica zglobie a unuia dintre comilitonii mult mai vinovat şi mai gregar în expertizele sale culturale ale urbei şi pe care Dumnezeul pe care l-a combătut cu greţoasă ardoare proletcultă l-a invitat, de curând, cine ştie prin ce cartier al împărăţiei sale tainice. La care Conu’ Verge răspundea totdeauna ritos, cu orgoliul unui Socrate uitat pe uliţele mohorâte ale vechiului târg: „Mult, neică!”. Şi îmi pare şi acum inexplicabilă bună-dispoziţia pe care replicile sale rostite calamburesc, ca un comediant de târg de săptămână, o instaura instantaneu între noi, obligaţi să abandonăm, fără regrete, cine ştie ce prea pretenţioase dispute … filosofice.
Ultimul loc de muncă de la care a şi plecat într-o altă dimensiune a fost cel de tehnoredactor al revistei „Ramuri” de la reînfiinţarea ei. Ca jurnalist, întârziat, ba chiar depasat, departe adică de cele mai simple reguli ale gazetăriei, nu s-a produs decât în nişte avancronici fotbalistice în ziarul local, puţin mai înainte de epoca Craiovei Maxima. Nu-mi amintesc să-l fi întâlnit la vreun meci, asta nu înseamnă că n-o fi fost, pe acolo: sincopele memoriei mele se datorează mai curând faptului, verificat în varii ocazii, că nu participa aproape deloc la şuetele de acest gen ce alimentau folclorul urbei şi al zonei umbrind aproape maşinăria hohotitoare a propagandei comuniste.
Era…spilcuit: costum pe comandă, dintr-o garderobă pre- şi antiproletară, papillon, pălărie dibuită prin magazine cu rarităţi supravieţuitoare modei băştii sau şepcii leninisto-maoiste, obligatoriu ras şi frezat, parfumat, într-un cuvânt, un veritabil boier ivit neaşteptat şi intrigant de pe vreo neştiută ulicioară a unui trecut anulat prin sentinţă ideologică. Astfel dichisit, avea masa sa în sala Maură a Minervei din anii când, tot pe acolo, Al. Piru ori Ilie Purcaru îşi încrucişau, involuntar, privirile cu boşi de clanuri, bătăuşi ştiuţi şi temuţi, altminteri ei înşişi fermecaţi de boieria lui Conu’ Verge. Acolo îşi petrecea serile, până în târziul nopţii, în compania unor arome podgorene cărora le ştia valoarea şi pe care le degusta cu tactul cuiva care niciodată nu depăşea măsura.
Nu ştiu de ce mi-l amintesc în aceste clipe. Poate fiindcă, recitând „Craii…” lui Mateiu Caragiale mă simt încă o dată intrigant de antagonismul absolut al acelei lumi la lumea tatălui său, Ion Luca, în care vieţuim jenaţi parcă de propria noastră condiţie de clienţi ai unui Fanar de nemântuit?
Un lucru e sigur: lui Conu’ Verge, lumea de astăzi nu i-ar fi plăcut. Detestând atâtea delicii de tării scoţiene ori de soiuri pretenţioase de bere, nu văd unde-ar fi putut să se retragă, la un taifas, lung şi desfătător, de nu cumva ne-o fi luat cu el acel decor şi acele plăceri ale unui timp ce nu se mai întoarce.
