Ceva despre… noroc!

„Dubla” cu Grecia din barajul pentru Rio a spulberat vise şi iluzii, readucându-ne cu picioarele pe pământ, spre a rămâne îmbrăţişaţi de amărăciune şi deznădejde irepresibilă. O vreme îi vom pomeni numele atacantului lui Olympiakos, Kostas Mitroglou, „naşul nostru”, care ne-a administrat trei din cele patru goluri elene în dubla întâlnire, pe nişte erori defensive de necomentat. Se va spune, şi pe bună dreptate, că n-am avut nici noroc, dimpotrivă, am beneficiat de două brigăzi de arbitraj ostile, deşi, vorbă veche, „norocul e cum şi-l face omul”. Să nu uităm apoi că una dintre raţiunile pentru care Victor Piţurcă a fost readus la echipa naţională a fost convingerea că este… norocos. Părere infantilă, infirmată. Francezii, de pildă, care au surmontat în jocul lor de pe „Stade de France” o diferenţă de două goluri în faţa ucrainenilor, aceştia cu câteva talente indiscutabile – Zotulya, Iarmolenko, Konopianka -, fapt fără precedent pentru o echipă europeană, n-au evocat norocul, ci un model de angajament ireproşabil. Paradoxal, au fost ajutaţi şi de noroc, fiindcă golul madrileanului Benzema a fost înscris dintr-o poziţie de offside nesemnalizată. Să revenim. Ne-a depăşit, sau mai exact ne-a luat biletele pentru CM – 2014, o echipă a Greciei deloc mai valoroasă, dar mai coaptă, mai tacticizată, stăpână pe sine şi pe un repertoriu de trucuri cum nu s-a mai văzut. Fiecare jucător elen în parte a avut sarcină „de a trage” individual de timp, prin… rotaţie, spre a evita cartonaşul galben după o eventuală avertizare. N-avem de gând să povestim meciul. Epoca Victor Piţurcă ar trebui să se încheie, chiar printr-un gest de minimă demnitate sportivă din partea sa: a încercat, a pus umărul, a suferit, dar atât a putut. Şi aşa mai departe. Orgoliul este o boală şi n-are importanţă excelenta părere pe care o avem despre noi. Defectul acestei neîncetate păreri bune despre sine, cu de la sine putere, s-a făcut vizibil: teoria ţine loc de concluzie. Premisele devin demonstraţie, iar demonstraţia pregăteşte următoarea serie de premise. Iar încremenirea într-un proiect care a eşuat ar fi mai dezgustătoare şi mai depresivă decât tot coşmarul trăit cu toţii, vinerea trecută şi apoi marţi seara. A invoca doar norocul, când nu stăpâneşti „meseria”, e lamentabil. Echipa naţională de fotbal a României a arătat în acest baraj care este la noi starea celui mai iubit sport. Suntem la pământ. Sfârşitul domniei la LPF a lui Dumitru Dragomir trebuie conjugat şi cu retragerea, înainte de soroc, a lui Mircea Sandu, de la FRF, pentru a da şanse unui alt început, poate mai credibil. Cu siguranţă decepţii vom mai avea „din zona fotbalului”, dar cel puţin să ne facem iluzii. La care avem dreptul. Francezii, şi revin la ei, fiindcă Didier Deschamp a avut o misiune mai grea decât a lui Victor Piţurcă, au exorcizat definitiv „fantoma bulgară” din 1993 şi au respectat publicul revărsat pe „Stade de France”, inversând o situaţie compromisă. Dar nu cumva ce am văzut marţi seară pe Naţional Arena este chiar un simptom naţional? Nu cumva, identic, în planul respectului pentru cei mulţi, se comportă şi Parlamentul şi mulţi dintre aleşii locali? Şi nu mai continuăm. Despre neputinţa la români există eseuri mult mai inspirate. Şi ne oprim. Convinşi că putem reveni, poate nu de mâine, nici de poimâine, la trăncăneala noastră naţională, pentru care avem vocaţie. A nu pune nimic la inimă ne este definitoriu. Aşa cum nici o învăţătură de minte la noi nu este… pentru cap.