Povestea este lungă, descumpănitoare şi pune în discuţie onoarea bisericii. Prin decizia nr. 1119/20 decembrie 2006 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a revendicat retrocedarea Căminului Cultural din Işalniţa. S-a apreciat că imobilul solicitat la retrocedare, inclusiv terenul aferent, a fost proprietatea Parohiei ortodoxe Işalniţa la momentul deposedării abuzive, ceea ce e neadevărat sau, cel mult, discutabil, motiv pentru care cauza respectivă s-a şi aflat mult timp pe rolul instanţelor de judecată, până la soluţia finală. Dacă sentinţa instanţei de judecată, prin care decizia Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase (nr. 1119/20 decembrie 2006), a rămas definitivă şi irevocabilă, scutită fiind de inoperante comentarii, în schimb distanţarea faţă de o comunitate teafără şi credincioasă a Mitropoliei Olteniei, printr-un demers cupid, în care nu a cerut părerea oamenilor, este de comentat. Pentru că biserica nu se poate substitui comunităţii, adică întregului, amintindu-şi de aceasta doar când trebuie să ţină discursuri despre „credincioşi”. Laicii trebuie să facă ascultare. Clericii nu. Cu alte cuvinte, biserica înseamnă „ei” sau „noi împreună cu ei”? Dacă biserica suntem toţi, în numele cărei autorităţi morale, în numele cărei isprăvi civice, în numele cărei păgâne jurisdicţii se pot confecţiona justificări meschine şi grandilocvente pentru o îndestulare nesăbuită cu imobile, terenuri agricole şi păduri? Credinţa nu poate fi disociată „zidirii lăuntrice” pentru legitimarea îndestulării cu un patrimoniu necuvenit. Adevărul de netăgăduit în legătură cu Căminul Cultural din Işalniţa este cu totul altul.
O documentaţie şubredă
Parohia Işalniţa, aidoma altor parohii din teritoriu, s-a confruntat, de-a lungul timpului, cu vicisitudinile cunoscute. A dus-o greu, cu alte cuvinte. „Actele de proprietate” în discuţie, pe care s-a bazat Comisia specială de retrocedare, sunt nişte copii de pe adrese din 1948 şi declaraţiile notariale a două persoane fizice, care atestă „folosirea de către parohie” a unei părţi din imobil. Construcţia fusese realizată de cetăţenii comunei Işalniţa, pe la 1934, cu sprijinul nemijlocit al Primăriei, care donase suprafaţa de 560 mp, acceptându-se ulterior ca parohia să folosească o cameră drept „cancelarie parohială”. Altminteri, nici n-ar fi fost posibil, la vremea respectivă, după orice logică sănătoasă, ca Parohia Işalniţa să finanţeze din „fonduri proprii” o construcţie în centrul civic al localităţii, cu destinaţia de cămin cultural. În inventarul bunurilor care aparţineau domeniului public al comunei Işalniţa, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 687 bis, inventar aprobat prin Hotărârea nr. 6/20 mai 1999 a Consiliului Local al comunei Işalniţa, la anexa nr. 55 punctul 4, figurează şi căminul cultural cu terenul aferent, cu data dobândirii 1938. S-au invocat şi câteva adrese emise în 1948 de Parohia Işalniţa. Ori, în acel an, şi aşa negru din punct de vedere istoric, comuniştii puseseră stăpânire desăvârşită pe administraţiile locale din toată ţara. Cocheta cumva, reciproc benefic, Parohia Işalniţa cu liderii locali comunişti, încă departe de a inventa ateismul cu faţă umană? Orice comentariu rămâne confuz. Fiindcă dacă au colaborat cu cineva, în acele vremuri, reprezentanţii bisericii, aceia n-au fost comuniştii, ci braţul lor prelungit, ferm şi periculos, oamenii Securităţii.
O prevedere a legii mutilată
În cauză, prin Încheierea din 8 iulie 2007 a Curţii de Apel Craiova, a fost cerut un raport de expertiză tehnică în construcţii care avea drept obiective: individualizarea imobilului, identificarea lucrărilor efectuate de Primăria Işalniţa, cu precizarea dacă sunt lucrări de reparaţii curente sau capitale, lucrări de consolidare, modificare sau adăugiri, stabilirea valorii lucrărilor în raport cu valoarea imobilului. Instanţa a concluzionat, iniţial, că adăugirile aduse imobilului în litigiu aveau o valoare mai mare de 50% faţă valoarea totală de inventar a acestuia. În acest caz, potrivit OUG nr. 94/2000, nu se dispunea retrocedarea, considerându-se un imobil nou în raport cu cel solicitat. Cu ocazia rejudecării, dispusă de ICCJ, instanţa urma să dispună o nouă expertiză tehnică, adică obiective mai clar definite. Încăperile nr. 1, 2, 3, 4, 5, construite în 1938, fuseseră consolidate prin 1979, iar în 2001 întregul imobil fusese reabilitat, prin refacerea instalaţiei electrice, montare de gresie şi mozaic, înlocuirea acoperişului, instalarea unei centrale termice, racordată la reţeaua de gaze, adăugându-se, suplimentar, încăperile nr. 6, 7, 8, 9, 10, 11, toate formând ansamblul funcţional Căminul Cultural. Au fost realizate grupuri sanitare, racordate la instalaţia de apă şi canalizare, întreaga lucrare, conform devizului, depăşind 3,5 miliarde lei vechi, sumă decontată de Primăria Işalniţa. Una dintre camerele imobilului a devenit laborator IT pentru şcoala din localitate. În materia restituirii bunurilor, autoritatea investită cu soluţionarea cererii ar fi trebuit să stabilească expres şi fără echivoc obiectul restituirii. Ceea ce nu s-a întâmplat.
O nouă destinaţie: sală pentru nunţi, botezuri şi tăieri de moţ
Prin adresa nr. 1306/4 iulie 2011, Sectorul administrativ-bisericesc din cadrul Mitropoliei Oltenia, Arhiepiscopia Craiova, înştiinţa Primăria Işalniţa, respectiv Consiliul Local, că „reprezentanţii instituţiei noastre se vor deplasa în data de 8 iulie a.c., la ora 12.00, la adresa imobilului retrocedat, în vederea protocolului de predare-preluare a imobilului”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Numai că, potrivit OUG nr. 94/2000, republicată, la articolul 1, al. 7, se menţionează că „în situaţia în care imobilul retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, acesta urmează să fie scos din domeniul public, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare”. Ceea ce, deocamdată, nu s-a întâmplat. Adică Prefectura Dolj n-a întreprins nimic în acest sens, situaţie în care transformarea prematură şi inadecvată Căminului Cultural al comunei Işalniţa în sală de festivităţi, închiriată pentru nunţi, botezuri şi tăieri de moţ, la care, deocamdată, tot Primăria plăteşte utilităţile, este nejustificată, adică deplin ilegală. La rândul său, Primăria, dacă doreşte să-şi menţină laboratorul IT pentru elevii şcolii din localitate, a fost înştiinţată că trebuie să plătească o chirie de 1.900 lei pe lună.
O femeie de neuitat
Comuna Işalniţa n-a avut mulţi oameni înstăriţi, înainte de venirea comuniştilor la putere. Şi dacă reverberează un nume, la nivelul aşezării, paşnice şi muncitoare, acela este al Elisei Opran, femeie inteligentă, cultă şi claustrată, care se prăpădise cu mulţi ani înainte, lăsându-şi întreaga avere statului. În memoriile sale, „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”, Constantin Argetoianu, fost om politic de referinţă, al Doljului, în perioada interbelică, povesteşte de prietenia mamei sale cu Elisa Opran. Şi nu mai stăruim asupra detaliilor. Oricum, este grav că biserica, traumatizată de îndelunga marginalizare, s-a lăsat ispitită de gustul averii. Nu exagerăm deloc dacă afirmăm, în temeiul datelor de care dispunem, că există riscul de a o regăsi, nu peste multă vreme, în topul îmbogăţiţilor. Fiindcă reprezentanţii ei, după ce au refuzat să-i apere onoarea, vor glorie imanentă ca răsplată pentru îndelungata lipsă a curajului. Biserica judecă, uneori pripit, anestezia rătăciţilor înainte de a fi încercat să-i recupereze. Nu se arată seducătoare, cum spuneam, fiind gata pregătită, întotdeauna, pentru derapajele ei, la antipodul onorabilităţii. Pilda Elisei Opran, a cărei capelă se găseşte la cimitirul din localitate, n-a fost una şi pentru oamenii bisericii.
ANA MARIA GEBĂILĂ şi MIRCEA CANŢĂR
