RESTITUIRI

Notă

Restitui aici o cronică la volumul de povestiri al marelui cărturar Ion D. Sîrbu, „Şoarecele B şi alte povestiri” apărută în numărul din iulie 1983, ca un contrapunct jovial şi nu mai puţin tandru la aserţiunea , difuză în perioada postdecembristă, că opera şi personalitatea sa nu s-ar fi bucurat de preţuirea concitadinilor săi. Am păstrat ortografia din acea vreme.  

Ion D. Sîrbu sau fascinaţia ideii

Cînd se va întreprinde un stu­diu monografic al fostului Cerc Literar de la Sibiu, el va fi pro­babil un fel de compendiu istoric al devenirii personalităţilor care l-au alcătuit şi i-au slujit, cu ine­galabilă distincţie şi culoare, cu timbruri şi veleităţi proprii, em­blema, vocaţia definitorie, aceea a valorii prin excelenţă.

Dintre membrii cercului de la Sibiu, mai singular ne apare — opera fiecă­ruia a urmat căi singulare, to­tuşi ! — destinul lui Ion D. Sîrbu, a cărui creaţie epică se împlineşte acum intre coperţile unei culegeri de proză (Şoarecele B. şi alte po­vestiri, Cartea românească, 1983, urmând altor cîtorva volume şi aceasta în­chinată prietenilor din amintita grupare.

Culegerea cuprinde, de fapt, creaţia epică a scriitorului nepublicată in volume şi, cu mici excepţii, dacă informaţiile noas­tre nu ne înşeală, nici in perio­dice. Fie şi numai pentru aceste motive, volumul capătă dimensiu­nea unui eveniment editorial, Ion D. Sirbu fiind, astăzi, o per­sonalitate marcantă şi complexă a literaturii noastre, un gînditor printre scriitori. Fostul asistent de la Catedra- de Filosofia culturii a Universităţii din Cluj a ieşit greu de sub constrîngerile tăcerilor, mai greu pare-ni-se decît confra­ţii săi, mereu sub clopotul unei înţelepciuni vii, nelipsite adesea de riscuri.

Citindu-i povestirile din recenta culegere, cu dificultate am regă­sit imagini — palide, în orice caz !

ale atîtor altele pe care scriito­rul ni le-a relatat deseori. Ion D. Sîrbu avea obiceiul de a-şi lua în primire „comeseanul” po­vestind, cu un dar scriitoricesc ie­şit din comun, nu întîmplări, pro­iecte narative, ci pur şi simplu opere epice, nuvele de felul celor cuprinse în prezenta culegere. Nu mai era un secret pentru cei cîţiva din preajma lui că multe, aproape toate, din ele nu văzuseră „lu­mina literei”, doar aceea a cuvîntului rostit le conferea o consis­tenţă ce ne-a făcut de atîtea ori să regretăm că nu le vedem scrise şi adunate în volum.

Fascinaţia Ideii e marca personalităţii sale, concurată îndeaproape de harul povestirii. Ambele distincţii sînt evidente şi în Şoarecele B. şi alte povestiri, mai exact, in fiecare din cele 16 nuvele cuprinse în această culegere ce dă măsura unui prozator de excepţie, al că­rui destin e concurat pe nedrept de acela al dramaturgului. De fapt, credem că vocaţia epică şi cea dramatică fuzionează perfect în opera lui I. D. Sîrbu şi scriito­rul nici nu poate fi înţeles pe de­plin în afara acestei ecuaţii: textele sale dramatice surprind prin epicizare, fiecare piesă traducînd în scenă o „poveste”, de unde falsa impresie de retorism, nemeritat imputată de o parte a criticii, în timp ce povestirile fac proba unor „scenarii” de idei, uşor traductibile în limbajul teatrului.

Există, desigur, şi excepţii: în teatru, poate, „Anca bunei spe­ranţe”, în povestiri, „Comparti­ment”, un debut ce anunţa un pro­zator din familia lui Gib Mihăescu sau a lui Camil Petrescu, „Păcatul fratelui Vasile”, „Enuresis noc­turna” şi „Colonie”, aceasta din urmă mai ales prin factura sa memorialistică.

Impune totuşi registrul epic foarte larg, de la sondarea psiho­logică gravă, o modalitate de re­zistenţă in umbra ameninţărilor catastrofice (războiul), din „Com­partiment” şi, în parte, „Păcatul fratelui Vasile”, şi pînă la „scena­riile de idei”, în care dezbaterea este de natură filosofică, precum în ,,Şoarecele B“, „Pisica” sau „Doi intelectuali de rasă”, trecînd prin,„Începutul călătoriei”, o nu­velă resuscitînd interesul cititoru­lui pentru problematica „obsedan­tului deceniu”, „Perpetuum mo­bile” .şi „Soluţia Omega”, ambele .divulgînd preocuparea pentru ceea ce critica numeşte îndeobşte proză de atitudine socială.

Simptomatic pentru întreaga creaţie epică a lui Ion D. Sîrbu ni se pare refuzul mai tuturor ex­perienţelor în materie ale veacului al XX-lea ; prozatorul închide înadins ochii la toate promisiunile pe care proza ultimilor 60—70 de ani le-a oferit, se aşează cu osten­taţie deasupra hîrtiei şi îşi construieşte opera în descendenţa unei tradiţii aproape uitate, deloc omogene, luînd în calcul sau „manevrat” din umbră de fascinaţia unei întinse şi solide cul­turi universale. Povestirea capătă, astfel, respiraţia largă a unor va­lori perene, de la proza romantică germană, cu puternicele sale legă­turi filosofice in propria-i con­temporaneitate, şi pînă la asuma­rea unor registre filosofice mai aproape de noi, eventual Freud şi C. G. Jung, cu precădere în „Enuresis nocturna”, dar şi în „Pisica” sau „Şoarecele B”; ori­cum, modele sînt greu de iden­tificat pentru povestirile lui Ion D. Sîrbu, ele urmînd, cum spuneam, liniile unor construcţii ideatice, trasate cu rigoare şi ur­mărite cu un evident patos al povestirii. Freud poate fi invocat mai ales pentru prezenţa unor ca­zuri clinice, ca in „Bivoliţele” sau în „Enuresis nocturna”, urme ale psihopatologiei fiind zidite aici în „varul” unor întîmplări insolite.

Virtuţile epice ale autorului se verifică exemplar şi în crearea unei întinse tipologii umane, struc­turată social, protagoniştii fiind, mai ales, proveniţi din zonele in care se consumă idei. De altfel, multe din povestiri par fragmente colocviale proiectate în imaginar, cu o forţă pe oare le-o conferă vocaţia irepresivă a Ideii.

I.D. Sîrbu poate fi, credem, asimilat catego­riei de prozatori care „au văzut idei”, spaţiul său de graţie fiind acela al unei cetăţi populate de savanţi şi filosofi, un Genopolis, cu numele micului oraş universi­tar din „Doi intelectuali de rasă“, un loc al tuturor paradoxiilor, sau, tot cu vorbele prozatorului, un spaţiu în care „corul medio­crităţii constituie melos-ul din care se detaşează, ca Afrodita, frumuseţea nobilă a Ideii”. Acesta ni se pare registrul tematic cel mai aproape de cărturarul-autor.

Presiunile Istoriei îi oferă în cîteva excelente nuvele (cu deose­bire „Începutul călătoriei”) posibilitatea unor grave sondaje în social. Pentru acest din urmă caz, dilema interogativă căreia Ion D. Sîrbu pare a-i da curs este o mai veche problemă noiciană: a fi în istorie sau a fi în adevăr. Adevărul este, în cazul de faţă, susţinut de Idee, după cum arta autorului are garanţia unei indiscutabile vocaţii a Logos-ului.