În copilărie, sosirea lunii lui cuptor aducea cu ea două provocări diametral opuse în oferta lor pentru ţâncii care eram: un plus de travaliu pe la muncile câmpului între care seceratul, şi punerea la păstrat a recoltei încă supurând de sudoarea trudei de peste an şi, în compensaţie, scăldatul, la gârlă ori pe la bălţile ori lacurile de prin localităţile vecine, atunci când era cazul. A mai spune că pe vremea copilăriei mele odraslele sătenilor contau şi ca pălmaşi distribuiţi într-o diversitate de sarcini pe criteriul anilor consemnaţi, nu în acte, ci în conştiinţa implacabilă a părinţilor pare, pare azi mai curând vreo filă ruptă din vreo carte de citire.
Şi oricât de aşteptată, vara, cu vacanţa ei mare, nu lăsa prea mult loc distracţiei ca şi binemeritatei odihne. Doar cele două-trei ceasuri smulse arşiţei cotropitoare şi serile, şi ele în ore din cauza oboselilor acumulate ce atentau la vioiciunea ochilor tot mai căzuţi spre somn mai rămâneau să recompenseze ceva din promisiunile unui anotimp grăbitasociat… vacanţei.
Nu lipseau însă nici alte, câteva, momente în care curiozitatea mirabilă a copiilor se desfăcea cu o inocenţă disponibilitate unei fastuoase petreceri. Cea mai aşteptată era sosirea paparudelor, de obicei din şatre de ţigani, nomazi, instalându-se pe valea gârlei săteşţi în corturile lor desfăşurate lângă căruţele cu cai cam gălbejiţi şi ei de trudă şi de hrana încropită din cerşeli ori în schimbul unor obiecte ieşite din mâinile meseriaşe ale ţiganilor meşteşugari (cazanele de ţuică din aramă erau la mare preţ). Sosirea lor vesteau apropierea sărbătorii Sfântului Ilie, pe care o anticipau în zile ori, câteodată, chiar cu săptămânile. Criteriul era unul singur şi dublu motivat: durata arşiţei şi, deci, a secetei impunând invocarea ploii ca şi gradul de ospitalitate a localnicilor, pe care un bulibaşă ceva mai înţelept trebuie să-l fi evaluat dinainte destul de exact.
În acele zile în care trupurile ţigăncuşelor goale puşcă dănţuiau în ropotele bătăilor din palme ce acompaniau cele câteva strofe binecunoscute ale invocaţiei ploii şi al Sfântului imaginat într-un car biciuind seninul cerului înfocat în căutarea norilor, cu ori fără vreun suport veridic al credinţei, desfătarea se transforma într-un festin demn de un ritual somptuos. Nu pot uita nici frenezia celor mari, căreia i-o asociam şi pe a noastră, când, sub bubuiturile teribile, se dezlănţuiau reprize scurte de ploi repezite, calde şi îmbelşugate în apa de-acum binecuvântată, dar nici deznădejdea absenţei lor, întinsă pe zile întregi de aşteptare. Şi de fiecare dată rezerva de înţelepciune a bătrânilor săteni găsea explicaţii şi justificări din care nu lipseau avertismentele unei morale, oricât de naive însă mai mereu cu urmări în constituirea identităţii noastre de copii în aşteptarea maturităţii ce-avea să vină.
Nu ştiu – şi nici nu cred – că tradiţia, câtă mai rezistă, mai dispune de amploarea şi de soliditatea de prin vremuri demult trecute. Însă nu-mi pot reprima un sentiment de acută îngrijorare şi, pe alocuri, ataşată, nu atât spaimei, cât dezolării – şi mai ales unei infinite tristeţi – că, în memoria mea de-acum adultă vara aceasta cu sceptrul Sfântului Ilie pare a fi substituit, chiar şi în spectrul unei ticăloşite metafore, ţigăncuşele de altădată cu nişte paparude… islamice.
Ele sunt, azi, cele ce se zbenguie pe cerul vecinătăţilor noastre schimbând sunetele şiragurilor metalice ce le lunecau pe şoldurile îmbăiate cu zăngănitul ameninţărilor al armelor şi al urii de o ingrată frenezie.
