De-acum e limpede: conflictul politic dintre palate şi dinăuntrul lor a apucat pe drumul unei răzmeriţe la braţ cu o nemărginită trufie şi cu consecinţe a cărei dimensiune catastrofală nimeni n-o mai poate nega. Protagoniştii înşişi, redistribuiţi într-o ordine din ce în ce mai aleatorie, ne indică, fără nici cea mai mică jenă, că ţâfna şi trufia, arţagul şi injuria sunt, oricât de netrebnice, unice arme ale celor care, chiriaşi în Palatele Puterii, au substituit actul de diriguire şi de guvernare a Ţării exhibării umorilor lor păcătoase. Trufaşi, înrobiţi adică unor ambiţii ticăloase şi ticăloşite, fierte, aşa cum ne apar acum, la focul unui dispreţ nătâng faţă de cea mai elementară decenţă, cei mai înalţi demnitari (ironică vocabulă!) ai statului au abandonat ultimul rest de …demnitate şi de jenă, imuni, cum se vede, la orice chemare la o ordine a minimei normalităţi.
Nu era nicio îndoială că Traian Băsescu nu avea să se potolească: a spus-o şi a repetat-o de atâtea ori încât şi cei mai nătângi dintre adversarii săi, autodeclaraţi ca atare ori calificaţi să devină, trebuiau să fie foarte preveniţi. Şi pregătiţi: dar în niciun caz alimentându-i trufia şi pofta sa nativă de arţag, ci opunându-i exact acea ignorare, fie chiar prin afişarea, publică, rară cât să ascundă orice resentiment, a nebăgării în seamă. Iar dacă am acceptat, subsemnatul şi mulţi alţii, neaşteptatul şi comentatul pact de coabitare chiar şi sub rezerva unui compromis util în datele sale de etapă, am făcut-o cu credinţa că mai tânărul său competitor optase în favoarea unui gest de înţelepciune. N-a fost să fie. Odată eliberat terenul, încrâncenaţii gladiatori şi-au ocupat locurile şi, de atunci, cu un sârg împins până spre demenţă, se sfâşie între ei, public, cu concursul pe cât de insipid pe atât de vocaţional, al unor media pe post de „ultraşi” de la toate peluzele. Încăierarea – căci asta este, din invocata bătălie politică n-a mai rămas nici măcar vreun rest – a atras, şi n-avea cum altfel, alţi combatanţi, amatori de scandal, arţăgoşi la rândul lor (cine se aseamănă… zic francezii!), sub semnul aceluiaşi aleatoriu al… partidei.
Mai nou, exact ca între fătălăii de pe maidan, cu sângele încins, au coborât în arenă şi alţii, nu mai puţin excedaţi de acelaşi impuls al arţagului. Prin nişte margini buruienoase, fachirii prezidenţiali aliniaţi în spatele Şefului vaporean, schimbând un pretins elitism cu argoul leşietic al mahalalei, îşi etalează, simandicos de „stângaci”, înclinaţia lor spre… lovitura de dreapta. Nu de… stat, lăsată în exclusivitatea Şefului. Mai pe tuşă, bezmetici şi văduvi de toate „gramaticele”, a logicii şi a bunei educaţii, zgoneni şi gigei, ambiţionaţi de trompete zvonistice, subsemnează, imund, jumătăţi de verbe pe post de zmei treziţi din somnul unei profunde inadecvări la slujba de demnitar. Şi de demnitate.
Mai nou, pentru ca toate acestea, vorba poetului, să poarte un nume, un singur nume, dichisit şi imberb, dar decis pentru un post de infante la fel de arţăgos, Crin Antonescu pare un protagonist de invidiat al unui teatru absurd pe care total neinspirat ni-l înveleşte în fileuri …shakespeariene.
Nimic de făcut. Arena s-a încins, publicul e în delir, iar Ţara, în lichidare, dincolo de ziduri. O altă Romă menită ruinării, prin opera unor mărunţi cezari decăzuţi vizibil şi din proprie vrere, chiar dincolo de media unor anonimi, dar orgolioşi gladiatori. Că ea, Ţara (ţărişoara Agamiţilor caragialiani), abia de se mai ţine pe picioare, alarmând noii cancelari …imperiali, e deja o grijă care abia îşi mai găseşte loc, între două evenimente mondene. Proteste, cât mai sunt şi cât vor mai ţine, nu prea ies din rama aceleiaşi ecuaţii, câtă vreme nimeni nu le poate indica nici măcar o palidă finalitate. Şi cum ar putea? Ce alternativă se poate imagina la… încăierare? Intervenţia forţelor de ordine? Imposibil, cât vreme încăieraţii sunt chiar… Forţa, mă rog, Forţele. Statul în… persoane. Ori ce-a mai rămas din el.
