Mi se pare captivant să amintesc faptul că, la apariţia pe scenele pariziene a celebrei piese a lui Eugen Ionescu, confuzia în interpretarea sensului maladiei denunţată de autor în ceea ce s-a numit ulterior “rinocerită” a fost totală: stânga, majoritară şi potentă, s-a grăbit să vadă în mesaj un denunţ al fascismului deja devenit istorie, în timp ce dreapta, sau ce mai rămăsese din dumneaei nu cu mult înainte de teribilul 1968, tenta să identifice acolo o aluzie la …comunismul real din Est. În realitate, cum se va justifica mai târziu, scriitorul lovise în toate părţile: rinocerii reprezentau acele tipologii umane care, ispitiţi de Putere, de corupţie, de dictatură, de glorie, de crimă, revin din când în când pe prima scenă a Istoriei, dereglând mecanismele, amestecând cărţile etc.
Rinocerii noştri autohtoni, chiar dacă zoologic nu se găsesc nici prin amenajările ştiinţifice şi cu atât mai puţin pe la circ, au reapărut acum, în devansul campaniei electorale, ieşind în faţă din rândurile mai tainice, unde cloceau deja afaceri puturoase şi “strategii” mizerabile. Fără convingeri, fără idei (în afara celor împrumutate şi, de regulă, cinice), ei n-au dispărut niciodată, indiferent de regim şi indiferent de culoarea cravatelor. Ori a costumenlor. Care trebuie şi pot să fie schimbate şi de două ori pe zi.
Pe timpul vechiului regim, ei întruchipau pe acei voluntari activişti (cu gura) mişunând impertinent prin faţa cabinetelor Puterii, oferindu-se să “muncească”, până la sacrificiu, dar creându-şi de obicei renume de buni “patrioţi”, de tovarăşi de nădejde, nu prin ceea ce ar fi intenţionat să construiască, ci prin delaţiune, turnătorie şi sfadă.
După 1989, înlemniţi pentru o clipă de spaimă, s-au recules iute şi au inundat literalmente toate culoarele vieţii politice şi sociale, fără opţiuni doctrinare, ci numai în funcţie de cantitatea prelevată de câştig şi, desigur, de prostie a celor pe care urmau să-i servească. Cabotini din naştere, sperjuri, întrucât nu intraseră în biserică decât spre a-şi completa notiţele de denunţuri, lătrători cu oareşice vână, trădători din fire (ai “prietenilor” sau “tovarăşilor” de drum), au reuşit scurt timp să populeze zona atât de cenuşie şi împiestriţată a politicului, dând o identitate gregară unei clase, politice?, care de peste un deceniu nu reuşeşte să li se sustragă. Şi nu reuşeşte tocmai fiindcă ei, rinocerii, sunt cei care o alcătuiesc în bună măsură. Ei fac regulile. Ei decid cine cu cine merge, cu cine vorbeşte, cine pe cine toarnă, cine pe cine mituieşte etc.
Privind, măcar o dată fără lehamite în jur, acum, în plină campanie electorală, îi regăsim peste tot: în toate formaţiunile, pe toate listele, la toate întrunirile, la parastasuri şi înmormântări, la botezuri şi sindrofii mai alese, atenţi să nu le scape nimic, “gata să dea totul” pentru Ţară, pentru Popor, pentru omul sărac, dar, în realitate, mânaţi de un singur scop: al parvenirii. Cameleonici, sunt dificil de reperat ca atare. Au calitatea (sau năravul) ca, odată pătrunşi într-o zonă, fie ea doctrină politică sau un eşalon al Puterii, să-i ia acesteia nu numai culoarea, ci şi năravuri şi tot. Atenţie, au sosit rinocerii. Spectacolul cel mare are loc cel puţin la patru ani. Totuşi, un drept pe care ni l-am câştigat după 1989, printre puţinele, este acela de a le spune pe nume. Adică rinoceri. Cu o condiţie, totuşi: să-i putem recunoaşte. Ceea ce, aşa cum anticipam, nu-i deloc uşor.
