Democraţie şi democratură

0
418

Nu există un mod mai performant de a compromite un concept cu întregul conţinut pe care acesta îl propune decât transformarea lui într-un slogan: într-o lozincă de duzină. Deversată în discursul public cotidian cu aceeaşi indiferenţă cu care circulă platitudinile inocente, libertatea, unul dintre cuvintele ce-au animat poate cel mai mult destinul uman în toată istoria, s-a golit de semnificaţia sa originară încât, departe de a mai isca vreun frison, nu depăşeşte ca impact cele mai anoste vocabule.

Nu altceva se întâmplă cu democraţia, alt laitmotiv al retoricii îmbălsămate, supralicitat îndeosebi, şi cum ar putea fi altfel, pe scena zgomotoasă a politicii.

„Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”, afirmase Winston Churchill într-unul dintre cele mai nefaste momente ale istoriei recente. Cum alternativa la democraţie rămâne doar dictatura (în forma despotismelor mai vechi ori a totalitarismelor mai recente), evaluarea valenţelor sale în raport cu locul în destinul nostru actual nu mi se pare deloc superfluă. Cu atât mai mult cu cât, în gama formelor ei mai extinsă decât se crede (cum să uităm celebra, aproape istorica formulă iliesciană a… democraţiei originale?), cu dificultate se poate subîntinde un model funcţional în absolut.

Resortul sistemic – căci democraţia, ni se tot spune, e un sistem – consistă, la palierul teoretic, în delegarea atributelor de reprezentare ale celor mulţi unor aleşi prin exerciţiul votului: o ecuaţie prin care se presupune că dilema, altminteri milenară, a reprezentativităţii, e pe deplin soluţionată. Din păcate, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa: pe lângă marja semnificativă pe care manipularea votanţilor o deţine, tocmai caracterul reprezentativ devine, ulterior, discutabil. Şi discutabil, în unele cazuri, până la anularea a înseşi semanticii sale originare, atâta vreme cât se verifică faptul că un lider ajuns la cel mai înalt nivel, ales, desigur, prin vot „liber”, se dovedeşte contrar voinţei propriilor săi electori. Şi tocmai invocarea gălăgioasă – manieră de o evidentă ipocrizie – a democraţiei trezeşte – sau ar trebui să trezească – suspiciuni legitime.

În fapt, odată cu investitura însăşi reprezentativitatea îşi anulează, aproape, orice urmă de concreteţe. Relaţia dintre ales şi alegător se volatilizează, trece spre fantasmagorie, devine o fantasmă, chemată, verbios, în cauză, fie spre a-i justifica decesul, fie ca o sperietoare pentru deciziile, apăsat tehnocrate, cărora trebuie să le fie suport.

Ţi s-a promis, în faza „logodnei”, locuri de muncă, acum, în faza premergătoare „divorţului”, eşti invitat în şomaj; venituri mai mari, dar, „după bugetul” socotit de Pristanda-ul finanţist, te trezeşti cu punga din ce în ce mai goală; mai mulţi bani pentru educaţie sau sănătate, însă iată că, în malaxorul unor corecţii impuse de nişte organisme de aici şi de aiurea, se taie tocmai de la aceste ramuri, chiar şi când în discursul public ele continuă a fi clamate drept fundamentale, esenţiale şi aşa mai departe, pentru însăşi soarta societăţii.

Paradoxul cel mai frapant este însă că, în harababura spumoasă în care toată lumea e vinovată şi, în consecinţă, nimeni nu-i vinovat, se intră într-un fel de cvadratură a cercului din care nu se va ieşi decât printr-un nou scrutin – şi ciclu – electoral. Mai simplu spus, printr-un nou pact de… reprezentativitate. Şi, astfel, îţi rămâne să constaţi, după ce vei fi aruncat la coş o impudică bibliografie cu programe politice şi partinice cu tot, că hotarul dintre democraţie şi democratură este şi el doar o iluzie. Iar prin democratură înţeleg acea parte a democraţiei în care vulnerabilitatea îşi potenţează partea ei organic obiectivă printr-o subiectivitate pe care detractorii ei o asimilează bunului plac.