O cafea pentru Marin Sorescu[*]

Membru al Academiei de Litere din Brazlia

Se dedică lui Viorel Pîrligras

O mare parte a istoriei literaturii se regăseşte în poetica întâlnirii. Ţesută de îngerii ce înşiră literele cărţii lumii, îngerii cabalei, atât de abisali în tainele lor.

Nu pot să probez ceea ce spun. Ştiu însă că există un adevăr imponderabil.

Abis de cuvinte pe o suprafaţă lucie: spaţiu indicat de Lucian Blaga ca şi când ar fi imaginea spaţiu a unei cunoaşteri ce creează straturi mai profunde ale non-cunoaşterii (minus-cunoaşterea).

Am avut una dintre aceste întâlniri ce m-a condus la impactul cu limba română. George Popescu a fost Virgiliu al meu. Poet al unor ape limpezi. Jumătate înger. Jumătate abis.

România era şi continuă să fie pentru mine o transcendenţă pe tărâmul latinităţii. Şi ea mă izbea din  ochii lui George. Ochi greu de atins, ai săi, de parcă locuiţi de o rară şi deasă ceaţă, mesageri ai unor adevăruri uitate, asemenea ochilor lui Jean Cocteau.

George e un poet locuit de viitor. Viitor mai lung decât trecutul. Asemenea destinului literaturii române.

Craiova, strada Brestei 59. Convorbiri nesfârşite, în caldul bibliotecii. O pădure de poeţi şi de cuvinte. Dimineţi pline ochi. Ţigări. Şi trabucuri. Spre a strivi aburii reci ai nopţii. George mi-a dăruit o limbă şi o constelaţie în cerul investigaţiilor mele.

Limba aceea, atât de plină de clar-obscururi, al cărei lexic impresionează.

Simt polifonia dacilor, a geţilor, a grecilor şi a romanilor. Frontiera latinităţii, atât de vie şi de poroasă, ca ampla sa arhivă de cuvinte turceşti. Lumea slavă – alcătuind un continuum de limbi nomade completează o circulaţie capilară.

Reţin trei forme de a spune amurg  şi posibilele mele legături:

Asfinţit. De parcă Soarele ar atinge în plin amurg Marea Neagră şi ar slobozi un abur imens, prin sunetul f şi prin sunetul t, devenit ascuţit pentru cei doi i.

Amurg. De parcă aş simţi o mare dezolare: consoană finală atât de abruptă şi alura lui u atât de obscură. Un rest de lumină se pierde pe măsură ce înaintez în cuvânt.

Apus. Senzaţia unui amurg precipitat ce începe în u şi se prelungeşte în orele moarte ale lui s, pe care le pronunţ ca două semi-scurte.

Dialogul nostru se rotea în jurul labirintului cuvântului şi al firului de aur al etimologiei: Laure, Veronici, Ariadne. Dar Elena lui Pierre Jean Jouve era cea care mi se părea că răspunde mai bine sintezei femininului şi tainelor sale.

De ce latinităţile noastre continuau atât de uitate, în faţa atâtor convergenţe?

Româna şi portugheza sunt ultimele flori ale lui Latium. Extreme ce coincid (asemenea versaţilor marginali) în raport cu un posibil centru al latinităţii. Şi totuşi aceste florile par cu totul solitare.

Poate că soluţia se afla în mâinile poetului, în imaginarul său neliniştit şi gentil. Un paşaport pentru întreaga latinitate.

Astfel se perindau prin bibliotecă – ca nişte regi prin faţa unui Macbeth uluit – cei mai mari poeţi ai României. Macedonski şi melodia sa, atât de înălţată precum turnurile-ac ale Instambulului şi cele colorate şi în formă de ceapă ale Moscovei. Verbul ironizant al lui Ion Barbu, creator de neatins, şi libertatea, strălucind în fiecare strofă. Remediile lui Arghezi, cu felul său ferm, delicat, iregular. Bacovia şi îngrozitoarea sa melancolie, furată alburilor şi cenuşiilor. Impertinenţa lui Geo Bogza cu frumosul său circ semantic. Gherasim Luca şi lovitura sa de stat în sânul limbajului. Ca să nu mai vorbim de strălucitoarea poezie a lui Blaga, plecând de la cimitirul roman, de la satele şi de la spaţiul mioritic.

Cât despre Eminescu, nu mă miră că George îi interpretează uluitoarea forţă şi norocoasa singurătate, ca şi când ar fi afluent şi tributar, drept sinteză răsărind dintr-o poetică lichidă, capabilă să conjuge trecut şi viitor printr-un singur gest?

George deschide o carte şi scandează din toţi plămânii marea poezie a lui Marin Sorescu:

Eminescu n-a existat…

(…)

Poemul acesta antologic mă ia prin surprindere. Totul în el se adânceşte. Eminescu se iveşte mai mult ca un universal poetic decât ca biografie, asemenea lui Homer în opera lui Vico. Eminescu e aici un destin. Sinteză de lucruri plurale. Cicatrice pentru atâtea răni. Însă cu un lirism surprinzător.

Aşa s-a întâmplat să descopăr marea poezie a lui Marin Sorescu şi mi-a rămas ideea unui mister ce se înrădăcinează în însăşi absenţa misterului, aşa cum a spus Elie Faure despre pictura lui Leonardo.

O poezie ce pare atât de uşor de scris. Tot aşa cum Mona Lisa şi Domnişoara Pogany ne par atât de simple, atât de singulare în licărul simplităţii ce le traversează.

Poeziile lui Sorescu îndură aceeaşi irepetabilă solitudine.

Subliniez acea solidaritate dintre părţile invitate la cina lui Sorescu. Nu există distanţe care să nu comunice. Diferenţe care să nu se ţese între ele. Şi nici măcar opoziţii care să nu se sfarme printr-o soluţie de continuitate.

Şi totul pornind de la planuri şi de la focalizări încrucişate, imagini dislocate, fantasme de cuvinte palpitând de viaţă, libere, în ciuda a toate, de semnificaţia ale căror purtătoare ar fi din punct de vede istoric.

Sorescu traversează o zonă de disonanţă. Dar nu caută zgomote sau excese. La sfârşit, prevalează Mozart. Totul merge spre o relativă (sau suspinată) pax soresciana. Atonalismul survine, dar deopotrivă timid şi subtil.

În poezia Scoica, fuziunea elementelor de care vorbim e înrădăcinată într-un bouquê de metafore inclusive.

Absenţă a sâmburelui lucrurilor atât de fragile şi nesigure. Sorescu îmi aduce puţin aminte de Manuel Bandeira şi de Raffaele Carrieri. Aceeaşi pietas şi aceeaşi melancolie. Bandeira mă emoţionează cu „Steaua Dimineţii”. Şi Carrieri, cu „Foame la Milano”. Nu-i admir. Sunt poeţi care-mi sunt prieteni. La fel ca George Popescu cu miile sale de cafele cotidiane şi de versuri risipite.

Cât despre Sorescu, regăsesc în poemele sale diapazonul, răsuflarea melancoliei sale, în acel orizont disperat şi frumos.

Un atare repertoriu mă inspiră. Astfel, dacă trebuie să definesc limba română şi pe marele său poet, afirm cu îndreptăţire că Eminescu a existat cu adevărat. Dacă vreau să vorbesc despre Shakespeare, spun că el a creat lumea în şapte zile. Iar dacă ţinta e Dante, amintesc că Divina Commedia e o piramidă înclinată spre veşnicie şi că se mişcă un centimetru pe an.

*

Sorescu reia tradiţia renascentistă a lui Pico della Mirandola şi a lui Marsilio Ficino. Opera lui Dumnezeu şi opera Artistului. O autentică teodicee în cerurile lui Shakespeare. Mai mult decât o teodicee, o amplă artă poetică, o declaraţie de principii, ce-ar trebui să ajungă la Harold Bloom. Un imn al marelui cititor Marin Sorescu care pare să fi realizat o geopolitică a cărţilor ce l-au emoţionat în decursul vieţii sale.

Opera lui Sorescu e şi o cartografie fără limite.

Criticul şi poetul în acelaşi spaţiu de transformare.

Îmi amintesc când am ajuns pentru prima oară la Bucureşti. Temperatura de afară era de paisprezece grade sub zero, în timp ce aceea din corpul meu ajungea la treizeci şi nouă. Zăpadă pretutindeni şi o senzaţie de vânt siberian.

Am luat trenul de Craiova, iar George Popescu îmi vorbea dinlăuntrul unui scenariu imposibil, încât febra şi albul monoton al câmpiei făceau să sporească acea imposibilitate.

Am descoperit un lucru singular: Oltenia e albă.

Şi dacă îmi aduc bine aminte de ceea ce vorbeam, inventam un fel de absurdă cale ferată. Trenuri rapide. Unul ce pleca din Craiova spre Rio de Janiero. Un altul ce străbătea Sahara de la un cap la celălalt. Trenul poeţilor şi al rătăciţilor! Trenul lui Hliebnikov, legând Moscova de New York. Şi cel al lui Joaquim Cardozo, urcând în cer, depăşind galaxia şi aruncându-se în metafizica unui alb absolut. Aceleaşi alb în care se balansa trenul nostru direct spre Craiova.

Ah, dar se face târziu, dragul meu George Popescu! Să mergem să luăm a mia cafea. Să închinăm pentru poet. Solitudine. Récife. Étoile. O cafea simplă. Doar o cafea pentru a schimba lumea. Exact cum a spus Marin Sorescu – Femininul ca Leit-motiv:

O cafea neagră voi servi, totuşi,

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.