Între justiţie şi politică sau despre suspendarea adevărului

0
97

Două lecturi din presa de ieri mi-au atras atenţia în mod deosebit, deşi în aparenţă fără convergenţă de abordare între ele. Prima, prilejuită de un editorial al lui Andrei Marga apărut în „Cotidianul” sub titlul „Neliniştea etică şi justiţia”, cel de-al doilea un interviu luat de Marga Bulugean (în „Cuvântul libertăţii”) reputatului avocat şi universitar craiovean Ion Turculeanu, sub titlul „Boala cea mai grea a societăţii româneşti o reprezintă politicul”.

Actualitatea lor, aş spune de o evidentă urgenţă, e sugerată chiar din titluri: de o parte, statutul justiţiei, repus în grila eticii, ocultate şi, ca atare, generatoare de o majoră nelinişte, de cealaltă, degradarea politicului până la condiţia unei maladii ale cărei şanse terapeutice, deşi la îndemână, suferă de aceeaşi precaritate întinsă pe mai bine de două decenii.

Racordat la surse primare şi de prim ordin ale filosofiei politice, fostul ministru de externe şi fost rector al unuia dintre cele mai prestigioase atenee ale României de azi, Andrei Marga va fi dezamăgit pe unii (cu nuanţe, semnificative totuşi, mă recunosc printre aceştia) în unele demnităţi din praxisul politic, însă competenţele sale teoretice de specialitate nu pot fi puse la îndoială. El readuce în dezbatere unul dintre subiectele eliminate, abuziv şi chiar iresponsabil, din discursul public din ultimii ani, în politică dar şi în sfera socială: criteriul etic ori, în termenii mai consacraţi ai culturii populare, acela al moralei. Pornind de la evocarea a două figuri – ce-i drept cunoscute la noi mai mult în cercul unor iniţiaţi – politice dar şi de anvergură intelectuală, Andrei Marga formulează o premisă, cred, obligatorie în materie de justiţie: Primul este grija de a aplica nu doar legile şi procedurile, ci şi dreptul, şi de a atinge justiţia.

Iar numele invocate sunt cele ale preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie a Germaniei, Ernst W. Böckenförde, autor al unui studiu intitulat, cu o simplitate aproape kantiană Recht, Staat, Freiheit (adică Drept, Stat, Libertate) apărut în 2006, şi cel al unui alt fost preşedinte tot de Curte Supremă, de data aceasta din Italia, nimeni altul decât politologul Gustavo Zagrebelsky, cu lucrarea  intitulată, cu un substrat polemic Contro l’etica della verita (Împotriva eticii adevărului) apărută în 2008. Primul se arăta preocupat de „neliniştea etică” în actul de administrare a dreptăţii, cel de-al doilea introducea conceptul de „etică a îndoielii”, ca singura compatibilă cu justiţia şi, în ultimă instanţă, chiar cu democraţia.

Intrând mai pe fondul judecăţilor celor două personalităţi occidentale, ambii acuzau, de o parte, gravitatea unei confuzii (succint spus, între litera şi spiritul legii) şi cea dintre un adevăr, fie acesta şi legic, şi ceea ce îndeobşte, de la Aristotel încoace, se revendică a fi adevărul absolut. Astfel, în timp ce Böckenförde recunoştea că nu şi-a permis să spună “am fost numit judecător, deci ce decid eu este justiţie!”, cel de-al doilea, Zagrebelsky se arăta revoltat de suficienţa judecătorilor din unele instanţe de a confunda propriile sentinţe cu adevărul, considerând asta „un păcat oribil”.

Revenind în propria noastră ogradă, tributară încă unui patrimoniu de cutume „fanariote”, avocatul Ion Turculeanu relevă, cu acribia unei evidenţe dar încă neasumată la palierul unei conştiinţe comunitare, că „Avem mentalitatea că cel care ocupă o funcţie este deasupra legii, nu de puţine ori aud că „mă duc la X sau lăsaţi-l pe X în pace pentru că e omul lui Y”,adică „nu vă puneţi cu nu ştiu cine…”. Şi adaugă, în forma unui corolar ce se pierde, din păcate, în zarva impudică a politichiei autohtone, că atunci „Când accezi într-o funcţie trebuie să ai vocaţie politică şi în doilea rând voinţă, pentru că vocaţia implică tot, pricepere, talent, pregătire profesională.

Opinii ce te invită la reflecţie, în turbulenţa aseptică a vieţii sociale de la noi, în care adevărul absolut, prin definiţie şi statut intangibil (excluzând retoric chiar şi posibila posesie a sa din partea divinităţii!), e invocat la tot pasul, în contexte şi cazuistici pe cât de irelevante pe atât de lipsite de un minimul de fundament.

Într-o atare perspectivă, când adevărul nu umblă, cum se spune, cu… capul spart, el ne apare tot mai frecvent şi mai evident cvasi-suspendat între o justiţie susceptibilă să devină victima unei independenţe asumată conjunctural ori chiar aleatoriu şi o politică al cărei viciu structural, printre altele multele, rămâne exilarea oricărui criteriu de moralitate.