Eugenio Montale, Arta de a citi

0
316

(Fragment dintr-un interviu cu marele poet, laureat al Premiului Nobel, în 1975, difuzat de Radiodifuziunea elveţiană de limbă italiană, în 1972 şi editat, ulterior, de editura Interlinea).

Eugenio Montale

Întrebare: Din acea lume încă prevalent făcută din lemn, din stofe şi din hârtie în care scria, Faguet ne transmite numai trei reguli generale de a citi, valabile pentru orice fel de pagină. Prima: să citeşti foarte încet. A doua: să citeşti foarte încet. A treia: să citeşti foarte încet. Se poate crede că sunt actuale încă şi azi, în ciuda tuturor, sau într-o oarecare măsură gândirea noastră s-a accelerat din 1912?

Răspuns: Desigur, gândirea s-a accelerat, dar în ce priveşte lentoarea lecturii, problema se prezintă într-un fel diferit. De fapt, există modul de citi şi modul de a reciti. Nu se poate citi rapid Proust, dar o relectură eventuală poate fi şi rapidă. Există cărţi la care se simte nevoia unei lentori de lectură şi sunt alte cărţi, spre exemplu, cartea poliţistă, care cer în schimb accelerarea lecturii. Idealul pentru o carte de succes, pentru cartea poliţistă, să zicem, ar fi chiar ca lectura nici să nu existe de fapt, adică să înceapă de la sfârşit, fiindcă sfârşitul, finalul, este singurul aspect interesant al cărţii. Iar, pe de altă parte, acest interes trebuie să-l pregătească printr-un lung antefact care să nu entuziasmeze deloc, dar care totuşi trebuie să existe.

Î.: Prin urmare, după opinia dv., nu este o regulă generală, aceea de a citi lent?

R.: Nu e de fapt o regulă generală. Dimpotrivă, dată fiind producţia de azi, am putea spune că lectura lentă a dispărut. În genere, cartea e doar privită cu coada ochiului, amirosită. Nu e o practică rea, fiindcă în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, în cinci minute, amurosind astfel o carte, se ştie deja totul: se înţelege dacă merită ori nu merită cu adevărat osteneala de a o citi.

I.: Totuşi, lectura rapidă presupune şi ritmul, care este impus de plăcere. Şi tocmai căutând să ne ofere această plăcere se întâmplă ca industria de azi să ne convingă mai degrabă să consumăm decât să citim hârtia tipărită. Ne atrage atenţia că o lectură plăcută este rareori o lectură critică: poate de fapt să ne dea o măsură iluzorie despre o carte, despre un autor. Eugenio Montale, consideraţi şi dv. că actul de a citi de plăcere şi actul de a citi critic sunt două lucruri diferite?

R.: În multe cazuri, da, sunt două lucruri diferite; în multe altele, nu totdeauna. Să spunem că acea carte care oferă plăcere nu e totdeauna o carte proastă; este deseori, dar nu totdeauna. Există autori care creează plăcere – nu ştiu, nu vreau să citez pe cei mai recenţi care sunt încă în viaţă şi susceptibili –, dar, spre exemplu, nu se poate nega că Anatole France a fost un autor plăcut şi asta nu reduce deloc importanţa sa. Pe urmă, însă, există autori ce doresc explicit să fie citiţi cu o anumită dificultate. Unul dintre cei mai mari este James Joyce. Foarte puţini au citit Ulise, foarte puţini au scos din ea o plăcere; iar, pe de altă parte, fără Ulise faima lui Joyce ar fi mult inferioară, în ciuda foarte frumoaselor povestiri scrise de el mai înainte. Nou îl avem pe Antonio Pizzuto, un sicilian de mare talent, deja un om bătrân, care scrie cărţi extrem de dificile. Faima sa – fie totuşi în ambiente limitate şi foarte calificate, de persoane foarte serioase, de critici foarte rafinaţi – îl aşează pe Pizzuto printre cei mari ai literaturii noastre. În ce mă priveşte, am o mare simpatie pentru Pizzuto, pe care nu-l cunosc personal; găsesc că trebuie să fie un om foarte delicios. Dar, desigur, a-l citi pe Pizzuto solicită, să spunem aşa, un fel de trudă, de pregătire, precum aceea a cuiva care se pregăteşte să se ducă la preot ca să se spovedească, un fel de pregătire aproape ascetică. Se spune: “Suntem aici, noi suntem; finalmente, da, vom citi, astfel vom înţelege”. Dar, în concluzie, nu toţi cititorii pot să îndeplinească aceste exerciţii spirituale.

Î.: Se întâmplă deseori ca plăcerea extrasă dintr-o carte – şi să admitem totuşi că a fost o plăcere profundă – ne face să criticăm pozitiv acea carte? Nu se poate întâmpla ca lectura abandonată ei înseşi să ne joace feste şi să ne facă dificilă apoi o judecată obiectivă? Cu ani în urmă, dv. aţi scris recenzia unui roman pentru a cărui lectură aţi cheltuit ceasuri întregi, dar care vă lăsa perplex. Romanul acela era Lolita  a lui Nabokov. Ce gândiţi azi despre acest lucru?

R.: Lolita e o carte greu de judecat fiindcă e foarte interesantă, pasionantă. Se citeşte cu o vie plăcere, dar nu reuşim să înţelegem dacă este un excelent produs industrial sau o operă de artă. Eu cred că problema aceasta nu a fost pusă sau rezolvată de critici. Pe scurt, nu pot spune, la nivel de conştiinţă, că Nabokov ar fi un scriitor prost. Unii s-au grăbit să citească cel mai recent roman al său, Ada, care mi se pare că ar avea nişte pretenţii enorme: începe cu arborele genealogic al personajelor… Se simte înlăuntrul acestei cărţi o mare erudiţie, chiar literară. Astfel, nu se poate spune că Nabokov ar fi un autor de ignorat, totuşi … mereu rămâne acel “totuşi” în fundal. Există uneori nişte atleţi, precum Nino Benvenuti, care înving, nu înving, pierd, merg înainte în acest fel câţiva ani, apoi, atunci când întâlnesc pe unul care-i ia cu adevărat în serios, nu mai e nimic de făcut: se dau bătuţi. Fiindcă se simte că lipseşte baza. O spune criticul sportiv: “lipseşte baza”. Nu sunt sigur că Nabokov ar avea această bază, dar nu pot nega că e un om foarte inteligent (cât poate fi – se zice, nu vreau să-l calomniez – un mare admirator al Gării din Milano, şi asta sună destul de rău. Dar asta este poate o calomnie).

Î.: Faguet, în 1912, scria că un roman e citit lăsându-ne stăpâniţi de sufletul personajelor. Potrivit autorului acelei Art de lire ar trebui să experimentăm la persoana I sufletul unui protagonist, să ne simţim ca fiind pentru o vreme în el şi să trăim propria noastră viaţă cu ochii săi, în felul său. Această stăpânire, această identificare totală în personaj este poate o manieră ingenuă de a citi? Lui Eugenio Montale i s-a întâmplat vreodată să se simtă stăpânit de un anumit personaj, de a-i asuma identitatea pentru o vreme, în viaţa proprie a unei zile?

R.: Nu, până la acest punct nu mi s-a întâmplat niciodată. Totuşi, faptul de a detecta sosia unui personaj literar într-o persoană vie, câteodată mi s-a întâmplat. Îmi amintesc că era la Florenţa o doamnă – am văzut-o de foarte puţine ori – care pentru mine era Anna Karenina. Dar sunt fapte rare. Spre a avea sub ochi o gamă de astfel de tipuri, ar trebui citite cele peste optzeci de romane ale lui Balzac.

Î.: Frecventă sau nu, permisă ori nepermisă, s-ar spune că «stăpânirea» din partea personajelor unui roman are şi nişte limite naturale. Există de fapt personaje pe care putem să le admirăm, dar de care ne simţim străini, cu care nu reuşim să ne identificăm. Ar putea fi cazul lui Zeno Cosini, protagonistul din Coscienza di Zeno a lui Svevo. Un cunoscut al meu, nelipsit de inteligenţă şi nici de sensibilitate, nu a apreciat romanul fiindcă îl găsea pe Zeno o persoană insuportabil de slabă. Cât mai exact spus, care era eroarea sa?

R.: Erori există multe în această afirmaţie. Cea mai importantă este că acest cititor confundă viaţa cu arta. Se vede că detestă oamenii slabi. Poate că îi detestă şi din motive foarte personale, intime, pentru care o fi avut nişte dovezi proprii, ca să spunem aşa. Totuşi, nu văd cum un om slab n-ar putea să fie protagonistul unui roman. Eu cred că cei slabi au o mai mare posibilitate de a supravieţui în lumea artei, fiindcă cel puternic are mereu o probabilitate mai mare de a fi artificios, de a fi fals, de a fi un personaj, spre a spune astfel, iluzoriu. Cartea despre omul puternic este totdeauna o carte un pic artificioasă, ba chiar conştient artificioasă. În toate romanele ruseşti, spre exemplu, există totdeauna omul puternic, dar e obligatoriu neamţ […]

Traducere de George Popescu