Preşedintele executiv al social-democraţilor, Nicolae Bădălău, de regulă taciturn, fără a străluci la nivel discursiv, nu e lipsit totalmente de idei, deşi sunt puţine, şi opinează că „românii ar putea fi chemaţi la un referendum naţional în care să fie întrebaţi dacă vor republică sau monarhie”. Potrivit lui Nicolae Bădălău, „în PSD există mulţi simpatizanţi ai monarhiei”. Ceea ce nu se ştia. A fost contrazis, însă, de premierul Mihai Tudose, care pe şleau a spus că „nu susţine ideea unui referendum pe această temă, fiindcă nu e monarhist”. Să admitem totuşi că pe Nicolae Bădălău, care deţine funcţia de secretar general al partidului de guvernământ, l-a luat gura pe dinainte, ceea ce e riscant, mişcat fiind de ceea ce am putea numi o psihoză colectivă, generată de funeraliile fostului suveran. Respectul acordat ex-Regelui Mihai, de mii şi mii de români, nu toţi monarhişti, nu toţi republicani, s-a circumscris, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, unui scenariu deplin civilizat, care nu a trecut neobservat la Casele Regale din Europa. Intelectualmente şi politicieneşte, alianţa de guvernare PSD-ALDE a ieşit bine, dacă nu chiar onorabil, dintr-un test destul de delicat. Organizarea funeraliilor a fost ireproşabilă. Ori tocmai tactul şi înţelepciune desăvârşită, lipsite de orice ezitare, vag şi inerţie, într-un asemenea moment solemn, de parcă toată conducerea partidului social-democrat şi militanţii săi aveau pe noptieră interesantul eseu al lui Gabriel Liiceanu, „De ce Regi” („22” – 8 mai, 1992), visând noaptea despre binefacerile monarhiei: „(…) Când un popor îşi pierde suveranul el întrerupe legătura cu Dumnezeu şi pierde ceea ce în chip esenţial îl ţinea laolaltă”. De altfel, pe site-ul PSD s-a putut şi se poate citi un mesaj de sincere condoleanţe transmise Alteţelor sale regale, Principesa Moşnenitoare Margareta, Principele Radu şi Principesele Elena, Sofia şi Maria. Elogierea exacerbată a personalităţii fostului Rege, în zilele din urmă, se va atenua cu siguranţă, după cum şi anumite umbre – îndelung şi premeditat menţinute – despre momentul sosirii în decembrie 1992 în ţară a fostului Rege, se vor risipi. Şi iată ce mărturiseşte Petre Roman, fost prim-ministru, în memoriile sale recent lansate, „Despre pasiune în vremuri de libertate” (Ed. Cartea Românească). „Am primit o cerere să mă întâlnesc cu principesa Margareta. Nu a dorit să vină la Guvern, ci să ne întâlnim în particular. A zis că vine, dacă e nevoie, la mine acasă. Nu am avut nimic împotrivă. Mi-a spus că Regele Mihai doreşte să vină cu prilejul Crăciunului în România. I-am spus: Alteţă, suntem la o săptămână de Crăciun. Cred că lucrul acesta trebuie pregătit bine, nu am nimic împotrivă. Dar, haideţi să vină aşa cum se cade (…). Cine l-a sfătuit pe Regele Mihai I să facă asta – să sosească sub o altă identitate – nu i-a fost prieten, ci mai degrabă duşman, fiindcă asta era o încălcare a legilor internaţionale”. Regele avea să revină definitiv în ţară, onorat cum se cuvine de administraţia Emil Constantinescu, recunoscut în ultimul mandat de preşedintele Ion Iliescu, şi, în sfârşit tolerat, cu noduri în gât, de supuşii regimului Băsescu. Să revenim: social-democraţii, prin gestica lor ireproşabilă, poate că au atras simpatiile monarhiştilor, dar în orice caz au făcut ceea ce trebuia, într-un an premergător centenarului Marii Unirii, pe care au înfăptuit-o oamenii politici. Că Nicolae Bădălău, a lansat ideea unui posibil referendum naţional, într-o ţară care totuşi e Republică, prin Constituţia ei (Art. 152) – forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii –, bănuim în conivenţă cu alţi lideri ai partidului, e doar o idee. Nici bună, nici rea. Mai degrabă emoţională. Se omite însă că monarh a fost şi Carol al II-lea…
