Nici nu se putea ca, în ziua aniversării celor 80 de ani, Jorge Mario Bergoglio, să nu rămână în amvonul înaltului sentiment de pietate pe care l-a încoronat ca emblemă a magisteriului său papal. Aşa încât n-a surprins pe nimeni gestul de a-şi împărtăşi ziua onomastică, la Vatican, cu câteva zeci de năpăstuiţi ai sorţii, cărora, de altfel, le-a acordat în mod constant atenţia şi interesul său de-a lungul anilor.
Ceea ce m-a surprins însă în legătură cu acest eveniment a fost informaţia oferită de ambasadorul Argentinei la Vatican, Rogelio Pfirter, fost elev al lui Bergoglio la Colegiul Immaculada Conceptiòn din Santa Fe, unde actualul Pontif preda cursuri de literatură şi de psihologie. Bergoglio era profesor şi avea 28 de ani, era apropiat de copiii în majoritate săraci, cu care împărtăşea şi în particular gânduri de comuniune şi solidaritate cu cei mici, indicându-le căi ale unei deveniri curate, corelate intim valorilor perene, morale şi estetice, într-o viziune umanistă de excepţie.
Profesorul Bergoglio ţinea un curs de scriitură creativă şi într-o zi a avut ideea de a-l invita la o întâlnire cu elevii săi pe nimeni altul decât pe Jorge Luis Borges, încă de atunci considerat printre cei mai mari scriitori ai secolului trecut. Au trecut de atunci puţin peste 50 de ani, iar ambasadorul argentinian îşi aminteşte cum Borges, care împlinise 66 de ani, a acceptat cu entuziasm invitaţia tânărului dascăl necunoscut, călătorind cu un autobuz, vreme de peste 10 ore, din Buenos Aires la Santa Fe unde a rămas două zile. Scopul acelei convocări şi întâlniri a fost şi acela de a evalua, împreună cu Borges şi în perspectiva editării, a unui volum de povestiri scrise la cererea sa de către liceenii cărora le predea, solicitând expertiza în sine decisivă a marelui scriitor. O antologie care a şi apărut sub responsabilitatea sa editorială.
Zece ani mai târziu – îşi aminteşte ambasadorul Pfirter – îl reîntâlneşte pe Borges la New York şi acesta îi împărtăşeşte, cu acelaşi entuziasm neîntinat, experienţa umană extraordinară pe care a trăit-o cu elevii de la Colegiul din Santa Fe, o experienţă care l-a îmbogăţit şi l-a inspirat, mai ales dialogurile în clasă, şi cât de minunat a fost pentru el să retrăiască ceasuri cu tineri, împărtăşindu-şi între ei gânduri, cunoscându-le poveştile de viaţă, curiozităţile, admirându-le spontaneitatea în problemele vieţii de zi cu zi, aspiraţiile viitoare, raportările la lume.
Cum era şi firesc, marele scriitor rămăsese impresionat de tânărul dascăl, de inteligenţa şi de carisma sa pe care le considera rare şi, mai ales, de pietatea pe care o arăta faţă de elevii săi, prin capacitatea de a le asculta gândurile şi ale cauţiona intemperiile existenţei, una, pentru mulţi, mai degrabă, nefericită.
„Un dascăl mereu surâzător”, cu o capacitate rară de a aprecia şi stimula valorile intelectuale şi spirituale ale oamenilor cu care venea în contact.
„M-a învăţat – mărturiseşte ambasadorul ce se consideră încă un discipol al Papei – că spre a putea ucenici cu folos trebuie să-ţi respecţi maeştrii în timp ce spre a putea forma trebuie să ştii să-ţi respecţi şi să-ţi asculţi elevii”.
Aprecieri ale unei dote pe care Suveranul Pontif, Papa Francisc, nu şi-a abandonat-o niciodată şi din care şi-a făcut un modus vivendi ca păstor al multor sute de milioane de suflete, creştini şi nu numai.
