Polarizarea societăţii în era neo-capitalismului cu chip sălbatic a depăşit limitele suportabilului. Există, astăzi, în lumea auto-amăgită cu decorul unei civilizaţii prospere, un fenomen cu antecedente doar prin zorii Evului Mediu: tot mai puţini bogaţi tronând şi dictând (reguli şi sancţiuni) peste tot mai mulţi săraci. Şi, mai ales, sărăciţi. Statisticile – oferite de Forbes ori de nu mai ştiu ce institute şi instituţii – sunt, ori mai degrabă ar trebui să fie, iritante, ba chiar cu o mare doză de umilinţă pentru vremurile pe care le trăim. O mână de indivizi, în parte jucători clandestini la ruletele aranjate în saloanele rezervate ale unor crâşme duhnind de un lux penal, au devenit, în Est şi în Vest, posesorii unor averi pe care până şi străvechi familii de latifundiari, din Germania unor Friedrich ori a unor Louis francezi ar avea motive de invidie. Întâi, fiindcă ofensatoarele averi de peste veac se strângeau, nu fără dificultăţi şi, oricum, în cel puţin câteva generaţii, trecute, apoi, din tată-n fiu, cu pierderi şi câştiguri dictate de simţul proprietăţii şi, nu o dată, al recunoaşterii, fie aceasta şi dureroase, din partea comunităţii. O recunoaştere de altfel impozabilă: se mai clădea un locaş de cult, un spital, o şcoală, se pietruia un drum ori se asana o mlaştină, cum s-a întâmplat cu terenurile imunde pe care avea să se clădească Parcul Bibeştilor şi al primarului Romanescu din Bănie.
Astăzi, în schimb, suntem martorii – şi contemporanii – unor potentaţi cu totul atipici: imposibil de clasificat, de definit, în vreo normă de manual economic ori sociologic. Cei mai mulţi sunt agramaţi, aculturali, needucaţi, pe care aroganţa îi trădează de cum devin vizibili, proveniţi, în majoritatea lor, din cotloanele pestilenţiale şi tacit tolerate ale vechiului sistem care, răvăşit în exigenţa sa de egalizare deplină, a sfârşit prin a genera nenorocitul model românesc, încă neomologat, al …descurcărelii. Un model, acesta, încă supărător de activ, verificabil la tot pasul, căci salutul obişnuit al românului a rămas „Ce mai faci?”, cu un unic şi instigator răspuns: „Mă descurc!”.
De ce ne-am mai mira, astfel, că un caz nu mai puţin atipic, precum cel al „moşiei” Băseştilor (peste alţi ani se va adiţiona oare în discursul istoriografic această expresie la cele atestate în trec precum Cantacuzinii, Brătienii, Craioveştii etc.?) nu depăşeşte, în dezbaterea publică, nivelul unei coterii, fie ea şi înverşunate. Datele „cazului” sunt de o evidenţă în sine acuzatoare, dincolo de orice seturi argumentative: o tânără notăriţă, la început de carieră, îşi cumpără o moşie de aproape 300 de ha (boierul din satul meu nu depăşea 200), cu aproape 300 mii euro jos şi un milion angajaţi de la o bancă distribuiţi în vreo 30 de ani în rate de cca 6 mii de euro. În termeni mai „populari”, asta înseamnă că: tânăra moşierească deţinea o sumă, trudită (sic!) în doar câţiva ani la care un academician, un actor, ori un cercetător oricât de geniali, performanţi şi chiar norocoşi, n-ar putea nici să viseze. Mai mult, câştigul lunar pe următorii 30 de ani (!) ai notăriţei trebuie, musai, zic socotitorii, să nu coboare sub 10 mii de euro. Or, suma reprezintă egalul a 200 de salarii ale unui dascăl ori ale unui medic. Fireşte, obligaţi şi ei, săracii, să se …descurce.
Ce s-ar mai putea spune? Că am ajuns în punctul în care, sedaţi parcă de discursul sloganizat al unei „drepte” ce-şi urlă ameninţătoare anticomunismul, nu fără un dispreţ afişat şi asumat al sărăciei şi al victimelor acesteia, am devenit cu toţii imuni la (in)justiţie. Injustiţia cu numele ei dintotdeauna de nedreptate.
