Câte ceva despre un mare jurist: Ion Predescu

Fostul pilon al social-democraţilor doljeni, Ion Predescu, senator de la primele alegeri libere, dar şi deţinător a numeroase demnităţi parlamentare, până în 2004, când a fost ales, în unanimitate, judecător la Curtea Constituţională, a împlinit, recent, un respectabil număr de ani. Trebuia amintit, poate, atunci, de acest eveniment, dar nu ştim dacă i-ar fi făcut vreo bucurie aparte, fiindcă mai întotdeauna a avut aşa o rezervă mărturisită faţă de ziarişti, care rareori l-au convins. Ion Predescu rămâne, însă, unul din marii jurişti ai Craiovei, dacă nu al Olteniei, unul de referinţă, şi dacă vom afirma „unul tobă de carte”, cu o logică juridică infailibilă, o cultură vastă şi o memorie fabuloasă, nu vom forţa hazardul. Ca avocat al Baroului Dolj până în 1990 fusese unul de curaj nestins, administrându-şi singur supravieţuirea. Dăinuie, din acele vremuri, destule amintiri picante. Nu fusese la comunişti, dar nu se dorea anticomunist de paradă, acum ca atâţia alţii. Fusese “om serios”, cum se spovedise un client de-al său, în faţa judecătoaului, care nu ştia cum să-l scoată basma curată pentru doi baloţi de paie, sustraşi din câmp, să facă saltele la fete.  N-a redescoperit, dintr-odată, voluptatea uitată a opiniei critice, satisfacţia de a amenda, de a pune la zid şi de a cere socoteală. Şi anii care au urmat după 1990 n-au devenit pentru el apogeul plăcerii de a bombăni. I-a plăcut să fie conştiincios şi, cu scrisul său de o meticuloasă caligrafie, a lucrat la sute de acte normative, pliate pe legislaţia europeană, dar şi la ambele Constituţii, susţinându-şi mereu punctul de vedere. A contrazis premieri, miniştri, o vreme, în 1995, fiind el însuşi ministrul Justiţiei, pe Ion Iliescu, pe Oliviu Gherman şi care au mai fost, dar a făcut-o întotdeauna cu argumente pertinente, dacă nu imbatabile. Bonom, dar şi caustic, uneori ursuz, îşi datorează autoritatea profesională politeţii şi respectului faţă de aproape, dublându-şi inteligenţa prin bunătate şi virtutea discernământului. A cunoscut şi dezamăgirea politică, dar şi măruntele satisfacţii. Desemnat preşedintele unei comisii parlamentare abilitată să verifice activitatea CNSAS, pe la începutul lui 2003, într-un moment de criză al instituţiei, dominată de Horia Roman Patapievici, Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, a întocmit un raport devastator, care l-a speriat pe preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, încât l-a închis într-un fişet şi acolo a murit. Şi era vorba de multe nereguli, inclusiv de bani publici ronţăiţi nemilos. Din toată povestea, „terfelit prin presă” trebuia să iese „pedeseristul” – muzica de fond a vieţii publice – Ion Predescu. Se invocau resentimente şi adevărul nu mai conta. Trăiam un ev aprins. Se savura participativ desfâul, investindu-se prost şi entuziasmul şi ura. Oameni care nu l-au cunoscut vreodată, cu care n-a avut cel puţin „bonjour”, şi habar nu aveau de anvergura lui intelectuală, cumsecădenia sa funciară, respirau crispat şi pripit când îi pronunţau numele. A colecţionat antipatii şi prilejuri de insatisfacţie, dar nu şi-a pierdut niciodată buna dispoziţie şi elanul jubilaţiei. La CCR, Ion Predescu este considerat şi acum, de media, ca reprezentând tabăra Opoziţiei. Dar şi acolo i se recunoaşte ştiinţa de carte, încrederea în raţionamentele proprii, capacitatea de sinteză. Fără a forţa vorbele, Ion Predescu este unul dintre marile spirite ale Craiovei de astăzi. Şi nu puţini recunosc asta. Iar de la senatorul Ion Predescu, de la croiala sa, greu egalabilă, la parlamentarii de azi ai Doljului, e o distanţă în ani-lumină.