de MIRCEA CANŢĂR
Puciul militar avortat din noapte 15-16 iulie a.c., în care ţinta a fost însuşi preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, l-a readus pe acesta într-o poziţie forte. Bolnav de putere, ca şi mulţi alţi lideri politici ai lumii, Recep Tayyip Erdogan manifestă sindromul hybris, care nu înseamnă altceva decât persistenţa într-o politică, ce se dovedeşte nefuncţională sau contraproductivă, îmbătat de mândrie şi putere. O purificare masivă constând în eliminarea „virsului” din toate instituţiile de stat, cum s-a exprimat Recep Tayyip Erdogan se află în plină desfăşurare: 8.777 de funcţionari din Ministerul turc de Interne, în majoritate poliţişti şi jandarmi au fost destituiţi potrivit agenţiei guvernamentale Anadolu, dintre care 4.500 poliţişti şi 614 jandarmi. Dintre cei 7.543 suspecţi arestaţi, 6.038 sunt militari (103 amirali şi generali), 755 magistraţi şi 100 poliţişti, a anunţat şeful Guvernului, care a aminitit şi de cei 208 „martiri”. Bilanţul negru curpinde 308 morţi. Purgatoriul mai vizează un guvernator de provincie şi 29 de guvernatori de municipalităţi, bănuiţi de legături cu predicatorul ezilat în SUA, Fethullah Gulen, acuzat de Erdogan de orchestrarea puciului. În week-end, partizanii preşedintelui s-au dedat la scene groteşti de linşare a militarilor arestaţi, în timp ce Recep Tayyip Erdogan a evocat posibilitatea reintroducerii pedepsei cu moartea. Pe scena internaţională apleurile la respectarea drepturilor omului se multiplică, dar nici UE şi nici SUA nu pot plasa, în contextul actual, Turcia pe lista neagră. Turcia este un aliat NATO, al doilea ca mărime, este angajat contra terorismului, iar prin baza aeriană de la Incirlik sunt permise raiduri aeriene în zonele Statului Islamic. În timpul puciului, spaţiul aerian a fost închis şi niciun avion nu a putut decola. Turcia este o zonă tampon în criza imigranţilor. În timpul războiului civil din Siria, 2,7 milioane de sirieni s-au refugiat în Turcia în 22 de campusuri de lângă frontieră. Cu titlu de comparaţie, Franţa s-a angajat să primească 24.000 de refugiaţi în doi ani, în cadrul cotelor europene. Acordul încheiat în luna martie cu UE permite Turcie să încaseze 3 miliarde de euro ajutor anual şi liberă circulaţie în zona Schengen pentru 77 de milioane resortisanţi. Ar mai fi de discutat şi chestiunea aderării Turciei la UE, dar acesta este îndepărtată, şi la 23 iunie a.c., Recep Tayyip Erdogan chiar a lansat ideea unei consultări a turcilor pe oportunitatea continuării procesului de aderare. Turcia autoritară şi naţionalistă nu crede în integrarea europeană. Ceea ce s-a mai spus este faptul că lovitura de stat militară, eşuată, este o premieră în istoria Republicii turce, după ce armata a luat puterea în 1960, 1971, 1980 şi a forţat în 1997 un premier islamist, Necmetten Erbakan să demisioneze. Niciun partid, niciun sindicat nu a susţinut puciul militar, în pofida derivelor autoritare ale lui Recep Tayyip Erdogan. De această dată, mii de persoane au înfrunta puciştii în stradă, la Ankara şi Istanbul, oferind pe tavă puterii islamo-conservatoare akapiste (AKP- Parditul Justiţie şi Dezvoltare) un deznodământ fericit. Cel puţin deocamdată. Este un miracol efemer şi inedit, pe care l-a oferit opoziţia turcă, deşi Recep Tayyip Erdogan rămâne convins de o încrederea în sine exagerată. El pozează în garantul contra haosului, pe fondul confruntării cu minoritatea kurdă şi a atentatelor jihadiste. Încet-încet, dacă armata – tradiţional kemalistă şi laică – îi va rămâne loială, cel care este considerat un adevărat sultan islamo-conservator se va îndrepta spre “republica prezidenţială”.
