Despre libertatea presei în Europa şi în lume!

0
61
Raportul anual al organizaţiei non-profit şi non-guvernamentale „Reporteri fără frontiere”, cu sediul la Paris, care are ca obiectiv apărarea libertăţii presei, aşează Norvegia, Finlanda, Suedia, Olanda, Danemarca, Elveţia, Noua Zeelandă, Jamaica, Belgia şi Costa Rica în „top 10”. În timp ce, pe ultimul loc al clasamentului, se află Turkmenistan, care înlocuieşte Coreea de Nord, în compania acestor două ţări aflându-se Eritreea şi China. România, locul 47, este poziţionată neavantajos, de bună seamă, dar înainte de… SUA (locul 48), chiar dacă evaluarea are şi criterii mai greu de înţeles, ca să nu le spunem deplin subiective. Numărul ţărilor, în care munca ziariştilor, cu precădere a celor de investigaţie, considerată ca sigură, continuă să scadă. Peste tot în lume se face resimţită o ostilitate la adresa jurnaliştilor, ameninţaţi, insultaţi, agresaţi, cele petrecute în Malta, Slovacia şi Bulgaria, constituind exemple edificatoare în privinţa riscului meseriei. Cazul cel mai frapant, intens mediatizat, l-a constituit de bună seamă uciderea, în sediul ambasadei saudite din Istanbul, a jurnalistului saudit Jamal Kashoggi, colaborator al cotidianului american „Washington Post”. Recent, RSF a cerut Regatului Unit apărarea principiului libertăţii de exprimare în cazul arestării la 11 aprilie a.c. la Londra, în sediul ambasadei Ecuadorului, a fondatorului Wikileaks, Julian Assange, în temeiului unui mandat emis de tribunalul din Westminster la 29 iunie 2012, pentru neprezentarea, la menţionata instanţă –  în urma unei citări -, unde se judeca extrădarea sa, solicitată de Suedia, în cadrul unei anchete privind un prezumat viol, dar stinsă în 2017. În Europa, exemple pozitive sunt considerate ţările nordice, dar modelul este departe de a fi generalizat în Europa Centrală şi de Est. Interesantă este următoarea ierarhizare: Franţa (locul 32), Italia (43), Polonia (59), Ungaria (87), Serbia (90), Ucraina (102), în timp ce Africa de Sud se află pe locul 31. Fotografiile par mişcate. Fiindcă în Franţa, în timpul manifestărilor „vestelor galbene”, jurnaliştii au fost realmente agresaţi, şi nu doar la Paris. Se reproşează liderilor politici de prim-plan faptul că nu consideră presa ca un fundament esenţial al democraţiei, ci ca un adversar, faţă de care trebuie să-şi afişeze adversiunea. Altfel spus, ostilitatea faţă de media nu este apanajul unei singure ţări autoritare. Evocat negativ este cazul preşedintelui ceh, Miloş Zeman, care a apărut la o conferinţă de presă cu o replică din plastic a unei arme AK-47, pe care scria „pentru jurnalişti”. Bineînţeles este citat şi Donald Trump în războiul său, necurmat, cu media naţională pe care o acuză de propagarea de fake-news. Niciodată jurnaliştii americani n-au făcut obiectul ameninţării cu moartea, denunţă RSF. Şi niciodată nu au fost solicitate atâtea antreprize private pentru asigurarea securităţii lor. Reproşurile formulate la adresa României sunt politizarea excesivă a presei, mecanismele netransparente de finanţare, aservirea agendei editoriale intereselor proprietarilor media, propagarea… falselor informaţii. Transformarea presei în instrumente de propagandă politică este mai vizibilă ca niciodată. Se reproşează canalelor private de televiziune ceea ce s-a auzit şi la Bruxelles: o lipsă de respect faţă de regulile deontologice, prin difuzarea de false informaţii în cursul manifestărilor din 2017 şi 2018, criticarea omul de afaceri american, de origine maghiară, George Soroş. Exemple „pozitive” sunt site-urile de investigaţii Rise Project, Casa Jurnalistului, Press One, Factual, G4Media, Să fie lumină, Recorder.ro. Ceea ce… ştiam. Criticat este accesul limitat la informaţia publică şi reproşurile se îndreaptă spre Primăria Capitalei şi alte instituţii publice, precum Ministerul Sănătăţii sau Ministerul Apărării, care au promovat metode anti-democratice pentru a ţine jurnaliştii cât mai departe de informaţiile cu caracter public. Raportul anual al RSF şi clasamentul elaborat, prin studii de cercetare chiar şi orientativ denunţă ostilitatea la adresa jurnaliştilor, care investighează corupţia, evaziunea fiscală, crima organizată, peste tot în Europa şi în lume. El nu conţine însă şi observaţii, fie ele şi sumare, la adresa eticii jurnaliştilor, care îşi aveau rostul lor, pentru o imagine cât mai edificatoare, ca să nu spunem deplin obiectivă.