Gabriel Garcia Marquez sau Povestea fără sfârşit…

0
145

Anunţată oarecum, prin dereglări ale sănătăţii din ultimele săptămâni, moartea lui Gabriel Garcia Marquez nu încetează să ne surprindă.

Pe 3 martie, a ieşit pentru ultima oară în public, în faţa casei sale din Mexico City, spre a răspunde urărilor unui grup de fani cu prilejul împlinirii patriarhalei vârste de 87 ani. Atunci, a ascultat, cu veneraţie, o melodie populară pe care recunoştea de a fi iubit-o cel mai mult. Apoi, pentru mai bine de o lună au început încercările, poate ale Crucii, în ciuda reţinerii sale ştiute faţă de credinţă. Într-un interviu mai vechi, oferit italienilor prin intermediul televiziunii publice, recunoştea, cu o abia disimulată tristeţe, că regretă faptul că Dumnezeu nu şi-a găsit un loc anume în întinsa sa operă.

În acelaşi interviu, declara că nu se teme de moarte, ci de actul de a muri: „Nu mi-e frică de moarte, întrucât ca scriitor, consider că lucrul cel mai important al vieţii mele, care va fi acela de a muri, este unicul de care nu voi putea scrie niciodată”. Stranie confesiune a unui scriitor pentru care vieţuirea, faptul existenţial ca atare, n-a încetat niciodată să fie reprezentat ca un miracol. ca unica Taină demnă de a intra într-o poveste. „O sută de ani de singurătate” sau, cum probabil sună mai bine în română, „Un veac de singurătate”, care rămâne, cu siguranţă, capodopera sa şi probabil una dintre cele mai respectate opere scrise în istoria literaturii universale, este talismanul lui Gabo, aşa cum era alintat de familiari şi prieteni. Deloc puţini aceştia din urmă. Şi faimoşi, ca şi el. Printre ei, Fidel Castro, dar şi Che Guevara, Papa Ioan Paul al Doilea, ca să nu mai vorbim de atâţia dintre colegii săi de solitudine literară.

Am recitit de curând una din ultimele sale cărţi, „Dragostea în vremea holerei”, ca şi „Amintirea tristelor mele târfe”, în care geniul său de povestitor, de vrăjitor al poveştilor smulse unei lumi căreia i-a fost martor şi mărturisitor se dezvăluie în tensiunea dintre înfruntarea bătrâneţii ca prag ultim al lucidităţii pe care o considera un dar primit din propria sa familie: o ofrandă genetică, o  numise cândva.

Ieşirea sa din dimensiunea trupească are, iată, loc în Vinerea Mare, a răstignirii, a Crucii pe care a purtat-o prin vâltorile veacului trecut căruia i-a oferit una dintre cele mai dramatice mărturii. Controversat, suspectat şi chiar acuzat de simpatii „comuniste”, Garcia Marquez şi-a notificat totdeauna poziţiile: prieten cu Fidel Castro, mărturisea că n-a obosit să-i ceară cu obstinaţie mai multă democraţie; admirator al lui Salvador Allende, n-a pregetat să lupte, cu pana sa de scriitor in comod şi mai ales de jurnalist genial, împotriva uzurpatorului Pinochet ca şi a tuturor regimurilor dictatoriale ce-au însângerat istoria continentului său.

A salutat „perestroika” gorbaciovistă, mărturisind că nu fusese niciodată un filosovietic, aşa cum îl acuzaseră unii, câţiva chiar foşti prieteni din tinereţe.

Îi admira pe Borges, pe Llosa, pe Ernesto Sabato, ca pe imenşi autori nu doar sud-americani, ci universali, deşi şi-a recunoscut modelele în Kafka şi în Faulkner, adăugând, într-o altă depoziţie, că nu recomandă căutarea unor influenţe ale acestora în opera sa, fiindcă un adevărat artist va căuta totdeauna să se diferenţieze de predecesorii cei mai admiraţi.

Cu Marquez, nu dispare o lume, a cărţilor sale, ci ea continuă. Şi continuă în forma uneia dintre cele mai fascinante Poveşti pe care spiritul uman ni le-a oferit în ultimul veac. De singurătate. Dar şi de solidaritate întru spiritul mereu creator al omului ca izvoditor de Istorie.